În absenţa unei mai accentuate propensiuni pentru exteriorizarea stărilor sufleteşti prin cîntec, romanii au manifestat o predilecţie mai susţinută pentru cultivarea odei. Adeseori, materia poetică ce pare, la prima vedere, a ezita între cîntec şi odă sfîrşeşte prin a dobîndi înfăţişarea acesteia din urmă. Din adîncimi psihice insondabile, cadenţele festive şi practice ale sufletului roman, au impus şi au prezidat elaborarea unei astfel de alcătuiri artistice.

Printre formele şi ritmurile poeziei greceşti aclimatizate la Roma de către Catul, oda nu putea să lipsească. Măsurile acesteia aveau să eternizeze unul din cele mai solemne momente ale iubirii sale pentru Lesbia. Este vorba de bucata nr. LI, în care modelul grec părea suveran, întrucît la o privire superficială asupra acesteia, poezia poate să treacă drept o traducere a unei celebre ode de Safo. În pofida acestui fapt, în ultima strofă, poetul părăseşte cu ostentaţie urmele de care se ţinea îndeaproape pînă aici şi se angajează ferm pe drumul care duce spre Roma:

„…Acela mie ca un zeu îmi pare,

Ba mai presus de pot s-o spun, acela

Ce-n faţa ta şezînd ades te soarbe

Din ochi, te-aude

Ce dulce rîzi. Atunci a mea simţire

Se-ntunecă, vai mie! Căci pe tine

O! Lesbie, cum te zăresc, cum nu pot

O vorbă scoate!

Ci limba mi se leagă şi prin vine

Un foc ascuns încet mi se strecoară,

Îmi ţiuie urechile şi neguri

Mi-acopăr ochii.

Catule, te va pierde lenevia!

În ea tu zburzi, te bucuri peste fire :

Ea a răpus cetăţi înfloritoare

Şi regi odată!…”[1]

Efectele destructive ale pasiunii asupra fiinţei poetului fiind identice cu cele încercate de Safo, consemnarea lor se face într-un registru asemănător. Deodată însă, spre final, reacţia fondului filozofic italic, întemeiat pe o înţelegere activă a existenţei îşi face simţită prezenţa cu toată tăria. Tonul sentenţios privind consecinţele dezastruoase pe care le produce otium-ul asupra cetăţilor şi regilor nu este decît reproşul pe care spiritul roman şi-l face sieşi, într-o formă adecvată, pentru a se desprinde de tot ceea ce-l împiedică să revină la adevăratul său mod de a fi. În felul acesta, presupusa traducere se transformă pe nesimţite într-o interpretare personală ce poate fi inclusă, pînă la urmă, între poeziile proprii.

După Catul, geniul lui Horaţiu a ridicat oda latină la prestigiul pe care aceasta îl cunoscuse altădată la greci. În acest sens, afirmaţia lui Wolfgang Kayser, potrivit căreia poetul latin „poate fi considerat realizatorul în stil pur al odei”[2] dobîndeşte o relevanţă de prim ordin.

În linii mari, substanţa celor patru cărţi de Ode horaţiene nu se deosebeşte în mod radical de cea a Satirelor sale, întrucît este constituită din reprezentările artistice pe care acelaşi subiect liric le realizează în perceperea unei realităţi obiective identice, lumea romană. Diferenţa specifică între cele două manifestări lirice este dată însă de atitudinea poetului faţă de această realitate, căci dacă în satire vibraţia afectivă este determinată de reprobarea şi ironizarea păcatelor ei contemporane, în ode asistăm la exaltarea voalată a valorilor morale, religioase, civice, patriotice etc., pe care s-a întemeiat faima acesteia. Din aceste raţiuni, modul de expresie prea puţin favorabil adeziunilor patetice din primele, a dobîndit în celelalte, sub imperiul elanurilor convingerii, o tonalitate elevată şi mai caldă, cu zvîcniri emotive, care neputînd anihila cu totul cenzura suportului moral, de natură raţională, apropie versul de sobrietatea maximei. O dată cu elaborarea acestora, dorinţa şi totodată orgoliul tînărului Horaţiu de a fi numărat[3] printre poeţii lirici avea să-şi afle pe deplin îndreptăţirea. Avînd drept model odele scrise de Alceu şi de Safo, iar în cîteva rînduri pe cele ale lui Pindar, şi aderînd în acelaşi timp la principiile poeticii alexandrine, concizia şi rafinamentul, Horaţiu va uni în cuprinsul odelor sale „la splendeur de l’idéalclassique et le culte alexandrin de la forme”[4]. În ciuda acestui fapt însă, respectiv a preluării de la greci a unor teme, motive, scheme de compoziţie şi elemente prozodice, conţinutul lirismului său nu poate fi nicidecum desprins de elanurile lui interioare, care îşi au obîrşia în trăirea şi înţelegerea specific romană a existenţei. Astfel, alternarea odei de iubire cu oda în care mitologia îşi etalează întreaga sa măreţie ori cu odele în care sînt glorificate vechile virtuţi romane sau personalitatea lui August etc.,păstrează nealterat ritmul viu al mişcărilor pline de măreţie calmă şi sărbătorească ale sufletului horaţian şi ale lumii sale.

Dintre centrele de iradiaţie ale lirismului său, cele mai fecunde se identifică cu temele şi motivele care au prilejuit celebrarea unor valori esenţiale ale vieţii. Cel mai constant dintre acestea, tihna traiului rustic, a devenit pentru poet, graţie ataşamentului său faţă de viaţa simplă şi moderată, o întrupare a existenţei ideale pe care niciodată, de-a lungul unei activităţi creatoare de peste patru decenii, n-a ostenit să o cînte cu elanuri sufleteşti mereu proaspete:

„…Un izvor cu apă curată, o pădurice de cîteva iugăre, o recoltă totdeauna sigură fac din mine un om mai fericit decît stăpînul rodnicei Africe (…) Multe lipsesc celor ce doresc multe; ferice de omul căruia, cu o mînă cumpătată, zeii i-au dat atît cît îi e de-ajuns…”[5]

Motivat, sub aspect filozofic, de o înţelegere superficială a stărilor de lucruri agrare, elogiul vieţii de la ţară s-a transformat, în sfera artei, prin colaborarea unui suport psihologic şi estetic adecvat (adică datorită unui temperament artistic capabil de a-şi afla echilibrul interior contemplînd „existenţa prozaică, la fermă”[6]sau ţinuturile italice) într-o celebrare a binefacerilor sufleteşti oferite de o existenţă cumpătată.

Retras într-un astfel de spaţiu sentimental, poetul va admira iarna muntele Soracte, cu pădurile ce se „încovoaie” sub povara troienelor de zăpadă ( O, I, 9 ), iar primăvara va jubila o dată cu natura, desferecîndu-se parcă aidoma sevelor acesteia într-o graţioasă jerbă de imagini artistice, în cuprinsul cărora înfăţişarea nemijlocită şi mijlocită (graţie utilizării unor inspirate reprezentări mitice ) a manifestărilor noului anotimp alternează armonios:

„…Întoarcerea plăcută a primăverii şi a zefirului a muiat cerbicia iernii; pîrghiile trag în mare corăbiile scoase pe uscat. Turma nu se mai simte bine în staul, nici plugarul la vatră; cîmpiile nu mai strălucesc de zăpada albă. La lumina lunii, Venus Cytherea îşi conduce corurile; prinzîndu-se cu Nimfele, frumoasele Graţii izbesc pămîntul, în măsură, în timp ce neostenitul Vulcan dă foc cuptoarelor Ciclopilor…”[7]

Pretutindeni însă, în toate ipostazele naturii horaţiene,sentimentul viu al peisajul, dezvoltat, ca şi la Virgil, în urma contactului direct cu acesta, nu se transformă niciodată într-un prilej de „comuniune cu universul”[8], ci se păstrează mereu în graniţele nevoii de agreabil.

În acelaşi timp, momentele de destindere sau cele fericite, caracterizate prin absenţa suferinţelor morale sau fizice, cum ar fi ospeţele cu prieteni devotaţi şi cu vin bun, ca şi desfătările pe care le prilejuiesc muzica, dansul sau iubirea, întregesc multitudinea aspectelor ce participă la definirea valorilor vieţii. Născute din sentimentul tonifiant al perceperii existenţei ca o binecuvîntare, ele desăvîrşesc parcă un ritual ce conferă acesteia un statut sărbătoresc:

„…Pe orice clipă socoteşte-o ca pe un dar al soartei…”[9]

Dar aici ca şi aiurea, în ciuda faptului că aidoma ilustrului său înaintaş Alceu, poetul găseşte prilej de a petrece în orice, îndemnurile sale nu nesocotesc niciodată simţul măsurii („beţi cumpătat şi feriţi-vă de certuri sîngeroase”[10]), iar dorinţa de a se vedea înconjurat de afecţiunea prietenilor rămîne neştirbită. Asociind de obicei cîntecului bahic cultul prieteniei sau invers, Horaţiu înalţă amiciţia – şi, în această privinţă, odele către Mecena rămîn exemplare – la una din cele mai înalte valori umane.

În realitate, ataşamentul faţă de valorile vieţii, în sfera căruia plăcerea senzuală, decantată de toate ingredientele patimii, stă alături de euforia intelectuală, realizînd un desăvîrşit „équilibre d’esprit et d’îme”[11]defineşte natura epicureismului său. De altfel, această înţeleaptă şi stăruitoare afirmare a vieţii nu pare să aibă decît menirea de a oferi conştiinţei efemerităţii şi nesiguranţei vieţii, acelui obsedant „annifugaceslabuntur” compensaţia unei atitudini morale elevate, de natură epicureico-stoică, cu ilustră ascendenţă. Drept urmare, poezia horaţiană a plăcerilor, ivită pe trunchiul unei atari Weltanschauung, comportă un fundament gnomic proeminent, asemănător celui prezent în vechea lirică egipteană sau greacă (O, I, 11 ).Paralel cu această situaţie însă, în alte ode, mutarea accentului de pe îndemnurile de a trăi clipa pe trăirea efectivă a acesteia, prin savurarea senzaţiilor de orice fel, marchează saltul în modernitate pe care îl realizează poezia plăcerilor la Horaţiu:

…Alungă frigul, o Taliarhe, punînd lemne pe foc, şi toarnă

mai darnic vinul de patru ani din amfora sabină…”[12]

În ciuda uşoarelor alunecări spre formulări gnomice, acumularea de sugestii vizuale, gustative şi termice individualizează profund imaginile utilizate de poet ( vinul de patru ani, amfora sabină etc.) contribuind la crearea unei ambianţe specifice savurării unei desfătări sui-generis. Intensificată prin colaborarea unor senzaţii diverse şi eliberată de spectrul tuturor neliniştilor, plăcerea este apoi izolată de tot ceea ce ar putea-o perturba, într-un spaţiu agrest de belşug şi intimitate, extrem de adecvat cultivării şi prelungirii ei. „Pentru cei vechi – constată Edgar Papu – plăcerea este îndeosebi un concept; pentru moderni ea este îndeosebi o senzaţie. La poeţii greco-latini se face tocmai trecerea între cele două accepţii primite de această noţiune. (…) Se ştie însă că o acţiune de înrîurire asupra facultăţilor emotive este condiţionată de alţi factori decît aceea exercitată asupra facultăţilor raţionale. Aderarea simţirii la îndemnul desfătărilor nu se obţine, în nici un caz, prin amintirea fundalului trist al vieţii, ci tocmai prin uitarea lui”[13].

Dar alături de oda cu caracter filozofic, bahic, erotic etc.,odele în care sînt celebrate virtuţile civice ocupă un loc important în opera lui Horaţiu. Cu patos mai puţin convingător decît în celelalte situaţii, dar călăuzit de acelaşi impecabil simţ artistic, poetul nu face decît să vină în întîmpinarea intenţiilor religioase şi morale ale lui August şi Mecena. Alternînd tonul patetic cu reproşul ori cu expresia solemnă, sau dînd contururi concrete valorilor civice şi morale ale tradiţiei, prin întruparea lor în tiparele unor figuri exemplare ale istoriei, Horaţiu participa la acţiunea de revigorare a vechilor virtuţi romane (cinstea, cultul muncii, patriotismul etc.), care au făcut din Roma stăpîna lumii. Oda dedicată lui Regulus este în această privinţă memorabilă. Luat prizonier de către cartaginezi, acesta este trimis la Roma, după cinci ani de captivitate, ca să negocieze pacea, cu condiţia să se întoarcă îndărăt dacă nu va izbuti. Revenit printre ai săi, el a sfătuit Senatul să nu încheie pacea şi, credincios cuvîntului dat, s-a înapoiat în Cartagina, unde a murit în torturi. Tabloul final iradiază „o nobleţe evocatoare” unică [14]:

„…Şi, ca şi cum şi-ar fi pierdut drepturile cetăţeneşti, se spune că n-a voit să-şi sărute neprihănita-i soţie şi copilaşii micuţi, ci, trufaş, şi-a pironit în pămînt bărbăteasca-i privire, pînă ce, lucru nemaipomenit, a înduplecat Senatul şovăitor încă; atunci, mîndrul surghiunit, s-a smuls dintre prietenii mîhniţi. Şi, deşi ştia ce chinuri îi pregăteau călăii barbari, cu toate astea şi-a dat în lături rudele ce voiau să-l oprească şi poporul ce se împotrivea la întoarcerea lui la Cartagina ca şi cum, după ce ar fi judecat lungile procese ale clienţilor săi, s-ar fi dus în ogoarele Vernafrului sau la Tarentul lacedemonian…”[15]

Astfel, după ce Catul, a cărui strădanie poetică de a împămînteni în lirica latină ritmurile şi formele celei greceşti[16] a constituit pasul decisiv către o nouă calitate a acesteia, Horaţiu a însemnat un moment de apogeu. Afirmaţia, în cazul odei, priveşte atît conţinutul speciei care s-a îmbogăţit şi s-a diversificat totodată (putînd avea caracter filozofic, bahic, erotic, civic, patriotic etc.), cît şi forma sa care, eliberîndu-se de podoabele poeziei lui Catul, a dobîndit o puritate şi o sobrietate inconfundabile, „Le style d’Horace dans les Odes est d’une rare perfection. Il assouplit, il brise la massive période latine, pour la plier aux exigences de ces mètres légers; et, s’il conserve encore un peu trop de la lourdeur primitive, il arrive à créer une langue lyrique chez le peuple le plus prosaïque”[17].

Din aceste raţiuni mai ales, dar şi din altele la fel de întemeiate, cum ar fi acea descoperire şi celebrare a elevaţiei spirituale în înseşi bucuriile vieţii obişnuite, odele lui Horaţiu au împlinit o nevoie esenţială a omenescului, încît din epoca apariţiei şi pînă astăzi, vîrstele clasice ale individului şi ale culturii umane s-au nutrit din desăvîrşirea cîntecului lor.

După Horaţiu, în a cărui operă oda a reprezentat poate cea mai adecvată formă sau expresie artistică a unei epoci istorice de strălucire şi de echilibru sub toate aspectele, declinul politic şi moral tot mai accentuat al lumii romane după moartea lui August, cu mentalităţi specifice unor astfel de situaţii, a dus la înflorirea fără precedent a elegiei. Dar cadenţele odei, atît de proprii sufletului roman, nu puteau să fie cu totul anihilate, încît, indiferent de metrul poetic utilizat, ele aveau să-şi facă simţită prezenţa în chiar tiparele elegiace. Astfel, în cea de a zecea elegie a lui Tibul, dedicată aniversării zilei de naştere a lui Messala, partea a doua a acesteia, cuprinzînd date autobiografice referitoare la campaniile în care a luptat poetul, a fost considerată o veritabilă odă triumfală. Departe însă de elevaţia filozofică şi sobrietatea stilistică a odei horaţiene, care celebra, în fond, spiritul moral şi practic al romanilor, ajuns în punctul maximei sale înfloriri, în poezia lui Tibul, amintirea unor momente glorioase se încarcă cu reverberaţii nostalgice, astfel că tonalitatea calmă dar măreaţă sucombă în neliniştea elegiacă. Din aceste considerente, oda nu va mai dobîndi niciodată, în literatura latină, puritatea sunetului existent la Horaţiu.