Jorge de Sena, unul dintre marii poeţi de limbă portugheză, s-a născut la Lisabona în 1919 şi a murit în 1978 în Santa Barbara, California. Adolescenţa i-a fost marcată de evenimente istorice precum Războiul Civil din Spania, impresionat fiind de lupta pentru libertate din ţara vecină. Debutează în 1942 cu volumul de poezii Perseguiçăo (Persecutarea). Implicat într-o lovitură de stat în 1959 împotriva regimului Salazar, se refugiază în Brazilia, unde îşi ia doctoratul în Litere la Universitatea din Săo Paolo în 1964.
Anii trăiţi în Brazilia (1959 – 1965) au fost cei mai productivi. Publică mai multe cicluri de poezie: Metamorfoze (care a avut o mare influenţă asupra poeziei portugheze), Patru sonete către Afrodita Anadiómena, Arta muzicii, nuvela Fizicul miraculos şi romanul Semne de Foc.
După lovitura militară din 1964 din Brazilia, foloseşte o ocazie de a pleca în Statele Unite, unde, în 1967, este numit profesor la Universitatea din Wisconsin şi apoi la Universitatea California din Santa Barbara, unde rămăne până la sfârşitul vieţii. A condus Departamentul de Spaniolă şi Portugheză şi Programul de Literatură Comparată. A fost membru al Societăţii Hispanice din America, al Asociaţiei de Limbi Moderne din America şi al Renaşterii Societăţii din America. În 1977 a primit Premiul Internaţional de Poezie Etna-Taormina.
Opera sa este vastă şi complexă, cuprinzând peste douăzeci de cărţi de poezie, o tragedie în versuri, zece piese de teatru într-un act, peste treizeci de povestiri, o nuvelă şi un roman, patruzeci de volume de critică literară şi eseuri, remarcându-se studiile despre Camões şi Pessoa, studii de istorie şi de teorie literară, de teatru, cinema şi arte plastice din Portugalia, Brazilia, Spania, Italia, Franţa, Germania, Anglia şi Statele Unite. A tradus 985 de poeme din 225 de poeţi, precum şi din 17 prozatori, între care Faulkner, Hemingway, Graham Greene, teatru (Eugene O’Neill) şi eseuri.
Opera lui Jorge de Sena a fost mult analizată, căutându-i-se înţelesurile, faţetele, locul în literatură. Poezia lui Sena, în care „eticul şi esteticul se confundă”, trebuie citită ca „o meditaţie asupra destinului uman” (Maria Lúcia Fernandes Guelfi), fiind „poezie de cunoaştere şi de interogaţie filosofică şi metafizică, înăuntrul celei mai înalte intimităţi reflexive pe care sufletul uman o poate avea cu sine însuşi” (António Ramos Rosa).
ASTA
Nu întreba, nu vrea şi nu spera.
Asta, ce drept viaţă trece si pe care tu
o măsori în zile, ore şi minute
sau, cum timpul trece, o vei măsura
în riduri şi amintiri şi în sumbre
şi placide viziuni despre vreun lucru,
surâzătoare uneori dar sumbre.
Da: asta, căreia îi dai nume şi o separi
de restul în ce se află, din ce se află;
asta, pe care n-o mai vrei, nu o întrebi,
de la care nu mai speri nimic, dar pe care o vrei,
căci mereu întrebi şi mereu speri;
asta, care nu eşti tu, nici n-ai nimic de-a face,
nici nu rămâne-n urma ta; la care nu gândeşti,
pentru că doar o măsori şi
nu mai faci nimic, decât măsori – doar asta,
asta şi numai asta;
nu întreba, nu vrea şi nu spera,
mult sau puţin, e tot ce îţi rămâne.
1958 (vol. Fidelitate)
CINE O ARE
Nu pot muri fără să ştiu
culoarea ce o are libertatea.
Nu pot decât să aparţin
acestui pământ din care m-am născut.
Chiar dacă lumii aparţin
iar adevărul va învinge totdeauna,
ce-nseamnă a fi liber aici,
nu pot să mor fără a şti.
Schimbară totu-n răutate
şi-aproape e o crimă să trăieşti.
Dar, chiar de vor ascunde totul
şi mă vor vrea şi orb şi mut,
nu trebuie să mor fără să ştiu
culoarea ce o are libertatea.
1956
PACEA
Nu are nici culoare, nici formă care să nu fie
chiar ale noastre cât timp suntem umani.
În ea cresc oamenii şi nu numai
copii fiind sau puberi
dar chiar bărbaţi trezindu-se în inimile
deja-ale lor, ştiind că alţi bărbaţi există
în alte inimi şi doar pentru puţin
se vor trezi şi ei. E-o manieră,
e un mod, o dulce privire, un a fi prezent,
o invenţie, o cucerire la fel cu
vorba, cu focul sau blândeţea.
E însăşi fiinţa umanităţii fiind
mai lucidă şi mai dulce, mai umană,
mai una doar în atâtea lucruri dispersate
mai una doar în atâtea lucruri mai unite.
Totul în viaţă-ar fi negaţie fără de ea,
sau surditate sau orbire, sau vis sau moarte.
Inexorabilă, fluidă, umilă, măreaţă,
ca ierburile persistentă, iar trestiile
susură la fel ca ea când vântul
tiranic trece, temătoare.
Tot ce în viaţă fără de ea e teamă,
e precum briza-n părul liber,
căci pentru ea se trăieşte, se gândeşte, se moare.
Se tem de ea cei ce se tem de-a soarelui lumină
de strălucirea astrelor în întuneric, de mâna prietenoasă,
de valul mării, de ardoarea flăcării,
de-o groapă-n drumul roţii,
de foşnetul de vânt prin pini,
de lumina distantă, de paşii în tăcere,
de-o conversaţie-n amurg, de flori
ce se deschid, de animalele care merg, de tot
ce se preschimbă în uman în ochii noştri,
de tot ce e precum aceste pietre erodate
de secole şi secole, de mâini
umane, recunoscătoare, respectuoase, pure
şi ce stau netede ca feţele de tineri. [1]
În faţa păcii, totul are nume vechi,
iar teama acelora ce se tem de ea e mai întâi,
teama imensă de a gândi şi-a fi.
ASCENSIUNE
Niciodată n-am fost atât de aproape de adevăr.
Îl simt asupra mea,
ştiu că mă însoţeşte.
De atâtea ori am vorbit despre el negându-l,
epuizând toate negaţiile posibile,
ducându-le în cercul adevărului,
încât azi, concav, atât de concav,
sunt drept pe dinăuntru,
sunt un acvariu de maree,
sunt numai un balon plin de acest adevăr al lumii.
Ştiu că mă însoţeşte,
îl simt asupra mea,
niciodată n-am fost atât de aproape de adevăr.
23 iulie 1941 (De Perseguiçăo)
O LUMINĂ MITITICĂ
O lumină mititică pâlpâitoare
ce nu luceşte la distanţă, la capătul străzii
ci aici, în mijlocul nostru cu mulţimea în jur
une toute petite lumière
just a little light
uma piccola… în toate limbile lumii
o lumină mititică pâlpâitoare
lucind incertă dar lucind
aici, în mijlocul nostru
între respiraţia caldă a mulţimii,
vânturile de pe dealuri şi briza mărilor
şi suflul acid al celor care, nevăzând-o,
doar o ghicesc şi furioşi o suflă.
o mică lumină
care se unduieşte exactă
care pâlpâie fermă
care nu luminează, doar luceşte
i-au chemat glasul, au ascultat-o, dar e mută.
Mută ca exactitatea, ca fermitatea,
ca justiţia.
Lucind infailibil.
Tăcută nu irumpe,
nu consumă, nu costă bani.
Nu ea costă bani.
Nu-i încălzeşte pe cei ce vin de frig.
Şi nu iluminează chipurile ce se-apleacă.
Doar luceşte pâlpâie se unduieşte
infailibil apropiată aurie.
Totul e incert sau fals sau violent: ea luceşte.
Totul e teroare vanitate orgoliu încăpăţânare: ea luceşte.
Totul e gândire realitate senzaţie cunoaştere: ea luceşte.
Totul e întunecime sau claritate contra însăşi întunecimii: ea luceşte.
Dintotdeauna sau de nicicând pentru totdeauna sau nu: ea luceşte.
O lumină mititică pâlpâitoare şi mută
ca exactitatea ca fermitatea
ca justiţia.
Numai ca ele.
Dar luceşte.
Nu la distanţă. Aici,
în mijlocul nostru.
Luceşte.
MESAJ AL CELOR TERMINAŢI
I
Nu-mi pierd speranţa-n Omenire.
Oricât lumea, întâmplarea, Providenţa, totul
ar sufoca în lacrimi şi în bombe-n jurul meu
visuri de libertate şi dreptate;
oricât de mult aceea ce răutatea-ar căuta
pentru a se ascunde ar trăda ce încă mai sperăm;
oricât de mult prostia bogată în bunuri şi obrăznicie
ar ştrangula luciditatea acelora ce văd cu claritate;
chiar dacă totul ar cădea, s-ar termina, s-ar suspenda;
oricât Umanitatea ar reveni la banda îngrozită
ce câinii cei servili o tot vânează-n năvoade-avare;
oricât ar coborî noaptea şi frigu-ar îngheţa
ultimele speranţe, la lumina cenuşie-a lunii
a cărei tăcere nici strigătele pruncilor
n-o pot străpunge –
nu îmi voi pierde speranţa în Umanitate. În van
m-ar turmenta, intimida sau m-ar distruge;
în van se-adună toţi implorându-i pe ignoranţi. Nu!
Pot face orice-ar vrea. Pot
să mă facă anonim sau trădător, prostituat,
că tot nu-mi pierd speranţa. Cu ochii-asupra
pământului devastat în numele dreptăţii,
văzând morţii şi asasinii morţi
pe care libertatea furioasă îi asasinează,
şi auzind lumina neagră, mirosul sumbru
al păcii sângerânde al păcii putrezind în dispreţ,
tot voi spera atunci şi totdeauna, dincolo
de mine şi de tot. Voi aştepta în linişte.
II
Şi adevărul, ştiu, e-al fiecăruia.
Însă minciuna unora nu-i adevăr pentru ceilalţi,
când şi-unii şi-alţii strigă că îl au,
de parc-ar fi un patrimoniu, legătură, patrie.
Nu: reaua-credinţă e numai rea credinţă, şi nicidecum greşeală.
Prin toate adevărurile la adevăr ajunge
acela ce fără de rea-credinţă spre-acesta se îndreaptă.
Şi chiar dacă greşim, lealitatea intactă
ne va conduce pură acolo unde adevărul nu.
Şi ce e adevărul, ultimu-adevăr?
Doar a se fi uman, dincolo de noi:
a auzi şi a vedea, şi a nu auzi, a nu vedea
tot ceea ce din noi şi dinspre alţii ne desparte.
Căci divizaţi suntem în unitatea extremă:
mai mulţi în noi, ca şi în ceilalţi mulţi.
Prin adevăr şi prin greşeală ne unim;
de rea-credinţă ne împărţim atâta
încât nimic nu mai rămâne: până şi moartea moare
în gura voastră ce se-nchide falsă
sau se deschide falsă, ca încă să trădeze, pentru-a trăda din nou.
Şi-n gesturile voastre ce, temătoare, ţes
reţeaua cea infamă a falsei solitudini.
E ca atunci când ne abandonăm pe noi
iar celorlalţi le dăm cunoaşterea incertă
a ceea ce avem impresia că suntem; sau ca atunci când
purtaţi noi ne lăsăm de vântul odios
ce adânceşte răul dimprejur şi cel din noi;
ca atunci când nu suntem mai mult decât cu ce ne prinde,
doar suma ultimă şi derizorie pe care-al morţii fulger
instantanee o va face în vuietul în care va ajunge;
iată reaua-credinţă, iată trădarea, infamia,
ce cu fervoare decupăm din amintiri comode.
………………………………….
III
În lumina ce vine aşa de luminoasă şi de clară,
nu văd în ea speranţa, şi nici în gesturile
mai simple, mai umile, mai leale
pe care le fac oamenii pentru-a trăi învinşi.
Prezentare şi traduceri de Ana Vrăjitoru