Poem matinal

 

Totul e proaspăt

ca un copac văruit,

copiii râd

lângă utopiile parfumate,

o cheie magică te-aşteaptă,

izvorul a tot ceea ce simţi,

o muzică subtilă,

născută parcă de la sine,

se pierde în aer, risipită de vânt,

un mic port ceresc unde

barca noastră a acostat,

iar pescăruşii vin să fie singuri.

……………………………………….

În fiecare vis,

printre luminile difuze,

încerci să ajungi la mine,

privindu-mă, tăcerea ta albă

suspină printre

umbrele imaginii mele,

pulsul te copleşeşte

cu-această dorinţă

devorată de-atâta dragoste,

uneori nu poţi fi aproape,

dar poţi, desigur, întinde mâna.

 

Dincolo de mare, luna

îşi va găsi odihna

când mă va trage spre tine,

dar, mai presus de toate,

ceea ce vrei este atât de simplu,

te poţi ruga, doar, destinului posibil.

 

Lasă-ţi inima să fie înviată

de cea pe care o iubeşti,

liberă să rătăcească în toate,

o armonie

de note grave cu cele acute,

acea puritate de copil,

dureroasă aproape, să urce

de la primele

tulpini neliniştite de dragoste.

………………………………………..

În sfârşitul tău

este şi începutul tău,

ţipătul ei

trece prin tine, către tine,

surâsul ei, care nu seamănă

cu niciun alt surâs,

te însoţeşte,

o rană de cuvinte

nu a susţinut niciodată

arderea strălucitoare

într-un întuneric impenetrabil,

un drum îl parcurgi

prin moartea însăşi,

trebuie sa treci

prin infernul propriei fiinţe,

minunile sunt locuri

pe unde, încă, nu ai trecut.

 

 

Oglinda de la capătul drumului

 

Fugi, mereu fugi,

de tine, de tot ce simţi,

de întrebări, de răspunsuri.

 

Mereu ai trăit cu sentimentul

că ceva îţi lipseşte,

Crezi că te opreşti la timp,

chiar dacă

simţi că dincolo de viaţă mai este ceva…

 

Priveşti o hartă a Egiptului înainte de nisipuri,

trebuie să schimbi totul sau nimic,

să laşi

ca dorinţa minţii să-ţi fie şi dorinţa inimii.

Poate că nu este, încă, prea târziu,

chiar dacă,

crezi că, te simţi golit interior…

 

Laşi lacrima să-ţi umezească obrazul,

ridici vălul lui Isis, pătrunzi în oraşul invizibil,

înaintezi,

pe acordurile lui Bach, Arta Fugii,

– o infinită rugăciune –

 

Ca-ntr-o peliculă, ţi se perindă

un imens palimpsest, imagini în oglindă,

întâlniri, peisaje, emoţii, trăiri,

turcoazul plăcerilor, simţiri de-mplinire,

– încă o picătură în pânza freatică –

gânduri, abrupte tăceri, canoane, ziduri,

eliberări care nu duc nicăieri,

Sfârşitul

poate să coincidă sau nu cu începutul.

 

Fugi, mereu fugi,

de tine, de tot ce simţi,

– unica vibraţie –

acel sunet viu, pur, pentru care,

ca-ntr-un puzzle,

ne fragmentăm epopeea trăirilor,

în pulsaţii-legământ care

ne răvăşesc gândurile, crezurile,

ne bulversează simţurile, inima, sufletul.

 

Fugi, mereu fugi,

fugi, chiar dacă, ştii bine,

că la capătul drumului te vei regăsi…

 

 

Aproape straniu

 

Mă uit, în zare, la egretele albe,

la malul estuarului,

nu se anunţă nici o schimbare.

 

Lunile înverşunate trec,

încă nu baţi la uşă,

în streaşină, zăpada persistă,

în timp ce eu stau şi-ţi aştept paşii.

 

Sub o lună gotică

şi fiecare clipire de stea,

prin pădurea de şoapte,

uşor confuz, dar rezonant,

noapte de noapte,

niciun sunet nu se pierde.

 

Încerc să nu mă gândesc

la distanţa şi spaţiul dintre noi,

dar există momente

când eşti atât de aproape,

aproape straniu, atât de aproape,

mai ales atunci când,

spre mine, plutesc, în aer,

curbe delicate ca vălurile picăturii,

adieri de gânduri,

miresme şi brize de umbre dense.

 

Acolo, aproape, atât de aproape,

treci, cu mine, pe sub arcada

ramurii noastre de măr,

precum un cântec,

mi-alungi neliniştea din mine,

îmbrăţişaţi la marginea timpului,

zâmbetele noastre se-ating,

fără putere sunt la atingerea ta,

două lumini care

redobândesc desăvârşirea.

 

Atunci, acolo, atât de aproape,

îngerii s-au adunat,

precum mâinile tale

împreunate cu ale mele.

În sunetul acelor aripi uşoare

bătea un contrapunct ritmic,

în timp ce tu, încet, încet,

ai zburat de la acest pământ nins,

de la acest pământ stins…