trupul scris

să tragi mortul de mustăţile de sfoară

de urechile ceroase de nasul îngheţat

să-i pipăi pulsul imaginar

să-i acoperi pielea albă a trupului

cu un scris mărunt un mesaj

către zeii subpămînteni

către viaţa de apoi

un mesaj către fratele întuneric

şi sora singurătate

către verişorul vierme şi cumătra ţărînă

către rubedeniile îndepărtate ale unui salcîm

                                                                  înflorit.

să tragi mortului drag o palmă

ca şi cum ai vrea să-l trezeşti din leşin

şi să-i amintesti de datoriile zilnice

de bunic tată fiu şi cetăţean.

strigoi

privesc ore în şir pe geam fără rost

scriu ore în şir fără să desluşesc nimic

asemeni pictorului care se încuie în atelier

cu himera sa dansează fac dragoste şi se lasă

încolăcit de mîinile nefireşti de lungi –

aşa şi eu mă las străpuns de caninii nefireşti de

ascuţiţi ai fricii devin livid şi încep să scriu cu sîngele

albastru tot mai albastru al nobilei victime.

tot astfel şi sufletul meu:

moaie pana în culoarea morţii latente

fuge de lume ca un strigoi:

am visat c-am murit cititorule

şi m-am cutremurat în somn

dar de mă voi scula pre mulţi

am să bîntui şi eu cititorule

drumul spre cer

unde-i drumul spre cer

l-am întrebat pe copil

în turnul bisericii a răspuns copilul

fără să clipească

unde-i drumul spre cer

l-am întrebat pe sinucigaş

în spatele gării mi-a răspuns încurcat

sinucigaşul

tapîndu-mă de o ţigară

dar unde-i drumul spre cer

am îngăimat în faţa femeii fierbinţi

ehei între picioarele unei femei

a făcut prostituata

domnule unde-i drumul spre cer

l-am întrebat din ochi pe pianist

în buricele degetelor mele

a răspuns virtuozul

unde unde-i drumul spre cer

l-am somat pe preotul în sutană

întreabă-ţi părinţii

mi-a răspuns cu un mic reproş preotul

dar unde unde-i drumul spre cer

mi-am întrebat părinţii

în timp ce pietrarul le săpa numele adînc

în marmora rece.

 

bardezi

în barul de zi din centrul urbei poreclit

zona liberă si cercul poeţilor dispăruţi

stau la masă cu băutorii de absint

ai lui degas şi picasso:

francisc petre şi mircea.

fiecare cu gîndul aiurea

îşi poartă stigmatul ca pe un obiect de lux.

francisc: răguşeala iradiată cu cobalt

petre: existenţiala dia&liza

mircea: reumatismul din genunchi.

eu le susţin moralul de tineri pensionari

ei mă poartă spre tinereţea fără bătrîneţe a

monopolului

spre viaţa fără moarte a berii.