Nu există hazard. Cum nu există nici predestinare. În univers nimic nu este întâmplător, insolit, iraţional. Ci toate evenimentele, fenomenele, faptele, tot ceea ce are loc punctual într-un anumit loc din spaţiu şi timp, constituie rezultatul „algebric” al conexiunii şi interacţiunii a nenumărate linii energetice venind din aproape şi din departe, de acum şi din totdeauna, aşa încât aici în acest moment nu putea avea loc decât înscrierea acestui adevăr fundamental.

Ca atare, nu este o întâmplare că cineva este poet sau un versificator abil, nu e întâmplare că a scris un anumit gen de poezie, cu o anumită deschidere sufletească sau spirituală, că într-o anumită zi, la un anumit ceas a creat un anume poem.

Întreg universul – prin undele sale vectoriale conlucrează cu o anumită structura genetică rezultând acel poem.

Nu a fost un hazard că omul ancestral a scris o poezie sublimă : era necesitatea singurătăţii omului de a se deschide spre divinitate ca supremă complementaritate, astfel că poezia s-a născut cu necesitate din rugăciune; nu a fost întâmplător că apoi s-a scris o poezie clasică, a ordinei intelectuale aici pe pământ, eroismul Iliadei fiind o necesitate a ordinei sociale; apoi o poezie a inimii, romantică, a intimităţii, după ce omul Renaşterii s-a despărţit de rest în eu şi non-eu. ; iar acum egolatria a coborât, în mare parte, de la creier şi inimă, deci de la cele două călăuze, la dezordine şi impuritate – la antipoezie, „bâiguitul nărod” prevestit de Eminescu. Totul are loc cu cea mai perfectă logică internă a înlănţuirii fenomenelor în evoluţia culturală universală.

Astfel, nu este simplu hazard că acum are loc invazia predominantă a unei versificări fără prozodie şi chiar fără idei, un amalgam inform, incoerent de cuvinte mari cărora cititorul ar trebui să le găsească coerenţă, un sens; iar dacă nu, poezia este cu atât mai profundă, indescifrabilă şi deci mai superioară… Faptul este în perfectă concordanţă cu postmodernista demolare a tuturor valorilor, a raţionalităţii, a ordinei, a armoniei. A spusului simplu, profund şi sublim.

*

Nu există hazard, ci numai imposibilitatea de a prevedea şi discerne cauzalitatea apariţiei unui fenomen, factorii şi mecanismul produceri sale. Dicteul care se află la originea marii poezii, a marii arte nu este opera hazardului, ci are o perfectă logică dar care acţionează în mod incontrolabil de către raţiunea noastră, este un fulger la care participă o gestaţie neuronică sau/şi transneuronică într-o structură genetică pregătită să-l primească şi având raţiuni cosmice de transvaluare superioară a vieţii, a naturi, de a recrea la un mai înalt nivel lumea. Este o necesitate sacră, unul din cele mai miraculoase fenomene ale Naturii implicând energii cosmice, pentru că orice creaţie autentică se află în ordine cosmică.

*

Să vedem în unele creaţii poetice logica viziunilor la diferite momente ale evoluţiei culturii şi la diferite popoare.

În problema morţii, deşi la egipteni domina optimismul conform căruia moartea este întoarcerea acasă în câmpiile Hialou, ale fericirii şi cunoaşterii tainei dinapoia tuturor tainelor, în puternic contrast, Cântecul harpistului, de un profund pesimism, moartea este tot o întoarcerea acasă, în neant, dintr-un lung exil într-o lume străină, unde zeii, deşi imploraţi cu rugi şi ofrande, nu i-a adus decât întristare şi suferinţă. Luciditatea umană valorizantă rămâne superioară în univers, punând sub semnul întrebării valoarea etică a zeilor.

În Ghilgameş, scrisă în spiritul celui mai pesimist popor, sumerienii, încercarea de a depăşi moartea eşuează prin furtul unui şarpe a plante a nemuririi pe care eroul o găsise la indicaţia lui Utnapiştin Deci tot un şarpe duce la moarte ca şi în Facerea iudaică, dara aici ajutat de o femeie, duce la condamnarea neamului omenesc la moarte pe toată veşnicia. Prezenţa divinităţii în epopeea babiloneană este negativă, zeiţa Iştar ucide pe prietenul lui Ghilgameş, Enkidu, pentru că acesta refuzase dragostea care l-ar fi făcut nemuritor. Extraordinar simbol cu multiple implicaţii! Enkidu preferă moartea lumii divinităţii ! Şi care rămâne sens rămâne peren în această capodoperă timpurie a umanităţii ? Prietenia dintre Ghilgameş şi Enkidu. Omul rămâne valoarea superioară în lume şi înariparea sufletului său, iar divinitatea aruncată îîn umbra răului.

O cu totul altă viziune a morţii în Mioriţa. Deşi aici moartea constituie nu o problema filozofică, de perspectivă, dimpotrivă, este o ameninţare iminentă, invocarea firească a divinităţii lipseşte, acest lucru din toate variantele baladei. Faptul este extrem de semnificativ. Omul se află singur în faţa naturii care l-a creat, şi în care se va întoarce prin nunta ce îi va reuni întru eternitate. Şi iată consonanţa ; în nici una din cele patruzeci de variante ale poeziei Mai am un singur dor, de dincolo, din moarte, poetul nu evocă/invocă divinitatea !

Absenţa din Mioriţa a vreunui apel divin ar putea avea următoarea explicaţie. Ab originem, acest popor a avut drept divinitate sfânta natură, lumea de aici (ca şi Spinoza, de unde admiraţia lui Eminescu pentru autorul „sublimei Ethici”). Zeul traco-dac, Zamolxis nu este originar din ceruri. El a fost pe rând rege, apoi profet aici, pe pământ. Şi după ce petrece doi ani în grota iniţiatică, devine zeu. Prin urmare, fapt poate singular în istoria religiilor : zeul dacilor s-a născut în lumea omului, ca urmare a unei transmutaţii spirituale. Ancestralii noştri şi-au creat aici pe pământ dumnezeul şi apoi l-au aşezat dincolo de stele. Nimic nu este aici hazard, ci perfectă logică a viziunii şi faptelor consecutive,

Şi privitor la Luceafărul : este o întâmplare faptul că Eminescu a fost nemulţumit de capodopera sa, şi intenţiona să „o modifice şi mai ales să-i înalţe cu mult sfârşitul à la Giordano Bruno” ? Sfatul demiurgului nu i-a fost de ajuns. L-a nemulţumit încremenirea ontică a lui Hyperion şi vroia să-l înaripeze pentru un zbor fără oprire către cel mai înalt statut ontic de neatins niciodată. „Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l soarbe”. Nu se află asta în consonanţă cu ridicarea la ceruri a lui Zamolxis şi Coloana nesfârşirii brâncuşiană ?

Care este aici logica, necesitatea internă ? Dorul, această simţire specific românească însemnând aspiraţia de neistovit către o idealitate care se depărtează mereu şi mereu dinaintea noastră, astfel că tensiunea sufletului a spiritului nostru nu va sfârşi niciodată. Este şi spiritul, viziunea poeziei metafizice a lui Giordano Bruno. Pentru că marile zboruri ale inimii şi minţii se întâlnesc pe creste : „El zboară gând purtat de dor/ Pân’ piere totul, totul”.Dincolo de orice hotar. Nu în căutarea hazardului, ci a absolutului libertăţii spirituale, a transposibilului – această extremă a tensiunii metafizice dorului. Revelaţia transposibilului nu a fost un hazard. A fost în logica metafizică a dorului românesc.

Nu hazardul, ci necesitatea unei logici a ecourilor a creat curcubeul care a unit balada genialului păstor vrâncean cu Luceafărul din Ţara de Sus. Şi ce rol magic al corespunderilor va fi avut în această armonizare, la mare distanţă în timp, muntele sfânt – Peon – Ceahlăul aşezat la semidistanţă între cele două stări cereşti ? Noi, pozitiviştii, care credem că deţinem toate explicaţiile, uităm ceea ce îi spune Hamlet prietenului său Horaţio, studentul în filozofie : „În cer şi pe pământ sunt mai multe lucruri decât îşi închipuie filozofia ta, Horaţio. ”

Nu este o întâmplare că Divina Comedia a fost scrisă la Florenţa şi la acea dată. Era necesar ca 1200 de ani de creştinism pasionat, efervescent, uneori confuz să-şi afle la un moment dat întruchiparea poetică de mare artă şi elevaţie. Şi a aflat-o în terţinele (sacra Treime) lui Dante, în citadela italiană a celei mai înalte culturi în acea vreme, cu genii unice – Leonardo da Vinci, Michelangelo, Giotto, Dante, Petrarca, Marsillio Ficino etc. – o operă în care se îmbină Paradisul cu iubirea pentru o femeie – Beatrice – în forma cea mai idealizată, făcând astfel drum către iubirea pământeană dintre Petrarca şi Laura.

În felul acesta Tizian a putut reuni pe acelaşi tablou iubirea sacră cu cea profană, figurând în ambele hipostaze aceeaşi femeie, iubita din majoritatea pânzelor sale.

Şi coborând, nu prin hazard, ci cu cea mai perfectă logică la Faust, unde erotica domină toată acţiunea, sacrul apărând în final ca o licenţă poetică gratuită, şi nu ca o suiş firesc al întregii piese, terestrul îmbinându-se cu chemarea la munca materială, drama lui Goethe marcând, aşa cum s-a observat, începutul decăderii spirituale a Europei.

Şi iată că, nu prin hazard, ci dincolo de Watteau şi Boucher, de „poeziile condamnate” din Florile răului ajungem la absolutizarea sexo-obsesiei de către psihanaliza freudistă, urmând infestarea consecutivă a literaturii şi artei cu cea ce Eminescu, pentru prima oară în literatura noastră. numea în câteva rânduri – pornografie, printre culminaţii numărându-se poeziile falice ale lui Rainer Maria Rilke, acordarea premiului Nobel unor creaţii sexofilice, expoziţia Picasso cu temă genitală, de acum câţiva ani în „capitala universală” a culturii.

*

Evident, trezirea din haosul malign actual nu va fi opera hazardului. Va fi consecinţa firească a revoltei armoniei universale de a reinstitui „maiestatea sublimă a ordinei”, care are loc de fiecare dată când se instalează o vreme de restrişte a spiritului, aşa cum afirma Hölderlin.

Salvarea va veni de la cei imuni la „molima freudistă”… “o filozofie ruşinoasă şi neruşinată care îşi bate joc de filozofie”, cum afirmă Jean Domenach. Molima permisivităţii nezăgăzuite antietică şi antiraţională în cultură şi în viaţa de fiecare zi.

Poezia nu este un „bâiguit nărod”, scria Eminescu, ci este necesitate ontică cosmică. Necesitatea sacră. Pentru că „numai poetic merită omul să trăiască pe pământ”. În rest nu trăieşte, este vieţuit de toate stihiile antispirituale, antiumane, antiviaţă ale infernului modern şi postmodern care a proclamat bezmetic lupta furibundă împotriva tuturor valorilor, inclusiv împotriva noţiunii de om.

Nu ştim cât a fost poluat şi spaţiul cuantic cu haosul malefic, deşi este posibil ca acest spaţiu să dispună de un sistem de asepsie, de autoapărare spirituală.

Dar ceea ce este sigur este că marele mântuitor va fi gândirea transneuronică. A geniilor.