Simbolism

Mă aştern încet, încet peste frunzele moarte
Laolaltă cu fulgii de zăpadă, pun umărul şi eu, iată
La zidirea Siberiei. Cocorii îşi iau zborul, frate, mamă, tată
Spre izvoarele marilor fluvii şi chiar mai departe

Aisbergul vine ca furul din marele nord
Pe nesimţite ca să scufunde Titanicul în mine
Presimte spiritul fuioare de ger, invazie de lavine
În spitalul de gheaţă pacienţii suferă intervenţii pe cord

Şi mort e oraşul. Nu auzi nici un sunet, de clopot sau de ceartă
Tramvaiele huruie în alte metropole, căile ferate s-au surpat
Sub greutatea zăpezii. Un corb, pe o creangă, priveşte supărat
Spre bucătăriile bine încălzite ale lumii. O operă de artă

E tăcerea aceasta sculptată în stalactite medievale
Pe străzi nu mai circulă pietoni, nici sănii, nici maşini
Ne invadează din toate zările turme de foci, urşi polari, pinguini
Locuitorii s-au refugiat pesemne în peşteri şi canale

Bărbaţii nu se mai adună la tânăra Irina cu clavir în salon
S-au mutat definitiv cu toţii în cimitire. De ciocăneşti în sicrie
Auzi morţii cerşind să le mai cânte frumoasa răpusă de ftizie
Un ultim concert la clavir ca să rabde mai bine singurătatea morţii de beton.

Hristos Iisus al păpădiei

De parcă numai omul avea nevoie de ajutorul lui Iisus
fariseii Îl chemau pururi în casele lor, dar numai ca să-L ispitească
şi-L întrebau de toate câte sunt, de toate câte nu-s
pe faţa pământului şi în împărăţia cea cerească
Mulţimile veneau din toate zările ca să-l asculte pe Învăţător
Corăbii mii opreau la mal să-I pescuiască vorbele din zbor
Se îmbulzeau bărbaţi, femei, bătrâni şi prunci deopotrivă
şi deoparte, la Iordan, cămilele cu mărfuri stivă
îşi rumegau tainul în aşteptarea stăpânilor
ce-L ascultau pe Fiul Omului. În vremea asta, un picior
de saducheu deloc flămând de învăţătură
lovi o păpădie ce-l asculta pe Învăţător cu dragoste, cu sufletul la gură
Ei, bine, da, şi păpădia avea un suflet mititel
Dar nu avea păcate mai multe decât avea un şoricel
Dar, fiind numai frumuseţe şi credinţă, ea Îl iubea
pe Cel venit din Nazaret. Ce dacă pentru ei era profet?!
Pentru micuţa păpădie Învăţătorul era adevăratul Dumnezeu
Îl vedea urcând pe stâncă pentru a învăţa poporul. De iubire El lăcrima mereu
Şi atunci, când lacrimile curgeau pe obrajii lustruiţi de puritate ca cerurile toate
păpădiei îi venea să se smulgă din rădăcini şi să-I sărute ochii planşi
dar nu putea. Şi într-o zi Învăţătorul nu a mai venit. Poate
poate S-a dus la miazăzi, poate că umblă prin Egipt, ca să înveţe neamuri
că şi acolo e popor sărman şi sunt cetăţi cu flamuri
iar în cetăţi păcatul seceră nemilostiv ca moartea, zicea micuţa păpădie
Atunci din miazănoapte a sosit un vânt
Păsări jeleau în crengi sfâşietor. Şi un cutremur de pământ
a nimicit ultimul rest de pace de pe lume. Frică mare
o a cuprins pe mititica păpădie când vântul a azvarlit-o către zare
spulberând-o deodată în mii şi mii de îngeri
Toţi îngerii s-au îndreptat, pe aripile vântului
către Ierusalim. Şi pe un deal, trei cruci la căpătul pământului
Pe crucea cea dintâi un muribund îşi blestema moartea şi soarta
Pe crucea de pe urmă un muribund privea, spre rai, deschizându-i-se poarta
Pe crucea din mijloc Hristos Iisus al păpădiei! În mâinile Tatălui îşi dăduse duhul
Prin jertfa Sa însângerată sfinţea pământul, omul şi văzduhul
Şi îngerii născuţi din păpădie au plâns atunci fierbinte
Şi pentru iertarea neamurilor au murmurat cu dragoste o rugăminte

Doamne, dragostea nu-i de ieri, de alaltăieri pe pământ
ci de când nu erau pe lume toate câte sunt
Iartă-i, Hristoase Iisuse, că sunt orbiţi de dragoste
Şi când iubeşti îţi pierzi minţile uneori. Dragostea răneşte, Hristoase…