Dimineţi rozalbe

După clarul de Luceafăr răsar

Dimineţile rozalbe ale beatitudinii.

Din tine izbucneşte soarele

pe care îl vezi peste umăr.

Cînd poezia tace

Metafora e luxul de elită

Arta şi foamea-s veac în vrăjmăşie:

La ce să-i dai sărutul, pervertită,

Transcenderii spre-un dram de nebunie?

Cuţite care cîntă-s răsucirea

În mai adînc a suferinţei noastre;

Poetul dacă tace-n rătăcirea

Orbirii-i vinovat de laşitate

Cînd lira ta nu cîntă-i vinovată

Vinovăţia ei, că a urlat,

Revine, prin tăcere camuflată

În dezertarea noastră, şi mai rea

Elegie sublunară

Au, cum răsună interiorul clavir

sub vibraţia serenică şi sufletul tău

prizonier, scoruş al deşertului

disfuncţie/ vînt cu numele fiarei

Ziduri interioare ferestre şi nalba nevrozei

celeste, cuvinte bătrîne!

Aurie tristeţea, cuţitul să cînte

pe lespedea

cerului gurii.

Rîul se roagă, sub umbre.

Luna mişcă zdrenţuite bandaje:

Cenuşa ei sub degete jăruie

Simbioză

Tîrîşul pregăteşte saltul

Animalului întunericului reface echilibrul

în pierdere de lumină.

Mîna sau lanţul dresorului

complicitate duală.

Ne-a pus în ecuaţie moartea

şi a uitat