Cu mine se petrece/ Ceva./ O viaţă de om.[1] În constatarea aceasta pur umană pe care Marin Sorescu o exprimă în poemul Întâmplare, se regăseşte orice fiinţă raţională, lucidă, care este conştientă de propria existenţă. O viaţă de om este ceea ce se petrece cu fiecare dintre cei care s-au născut vreodată pe pământ. La nivelul percepţiei umane în general şi al poetului în cauză în special, momentul naşterii ca şi cel al morţii este pus pe seama hazardului sau al întâmplării. Şi totuşi, trebuie menţionat faptul că acest termen nu este operaţional în concepţia misticilor şi a teologilor creştini care susţin existenţa voinţei divine în tot ce se întâmplă în univers.

Revenind la termenul de „hazard”, acesta intră într-o arie semantică largă, fiind sinonim cu soartă, destin, providenţă, întâmplare, accident. Hazardul se strecoară perfid şi insidios în viaţa omului şi acţionează de cele mai multe ori fulgerător în baza unor forţe necunoscute, a unor resorturi ce scapă minţii umane. El este cel care schimbă destine într-o clipă, fragmentează existenţa, o scurtează sau o prelungeşte în mod miraculos şi inexplicabil. Tot el conduce individul la agonie sau extaz în funcţie de situaţia favorabilă sau nefavorabilă pe care o generează. Din orice punct de vedere am privi lucrurile, trebuie admis faptul că hazardul are un cuvânt greu de spus în economia vieţii pământeşti şi uneori, chiar ultimul cuvânt. El dictează nu numai locul şi momentul naşterii şi al morţii unui individ, dar intervine şi în momente cheie din existenţa acestuia. Hazardul reprezintă o forţă implacabilă ce acţionează independent de voinţa umană. Este atât de puternică încât cel asupra căruia acţionează nu poate decât să o constate şi să i se supună.

În poemul Pe sub uşă, poetul vorbeşte din perspectiva unui prizonier al sorţii care are viaţa programată pas cu pas: „Ziua de azi/ Mi-a fost vârâtă, ca de obicei,/ Pe sub uşă.// Mi-am aşezat pe nas ochelarii/ Şi-am început s-o citesc”. (Ibidem, 138) La el totul devine un dat al sorţii a cărei tiranie nu-i permite nici cea mai firavă manifestare a voinţei personale. El împlineşte un destin ante-programat cu o obedienţă de sclav: „Nimic deosebit,/ După câte văd./ Cică pe la prânz o să fiu cam trist,/ Nu se specifică motivul,/ Şi-o să continui să iubesc lumina/ De unde am rămas ieri.// Pagina externă informează/ Despre tratativele mele cu apa, cu munţii, cu aerul/ În legătură cu pretenţia lor absurdă/ De-a-mi intra în sânge şi-n creier.// Apoi obişnuitele ştiri/ Despre puterea mea de muncă,/ Despre drumul la pâine,/ Despre buna dispoziţie/(Dar nu se suflă un cuvânt/ În legătură cu situaţia/ Din ficat”. (Ibidem)

Este evident, citind aceste rânduri, că acela care deţine liberul arbitru în câmpul ontologic este hazardul. El face ce vrea cu fiinţa umană care pur şi simplu nu i se poate împotrivi. Faptele, gândurile şi sentimentele poetului au o traiectorie pre-determinată. Singurul lucru misterios şi care adaugă o notă de suspans este „situaţia din ficat.” Acesta pare un act deliberat de cruzime din partea destinului atotputernic care parcă doreşte să sporească tensiunea şi revolta mocnită a victimei sale.

Ultimul vers al poemului – „Unde s-o fi tipărind/ Viaţa asta a mea,/ Că e plină de greşeli/ Inadmisibile” (Ibidem) – concentrează în sine tot oful poetului, toată amărăciunea cauzată de neputinţa de a deţine controlul asupra propriei vieţi, de a-şi impune propria dorinţă şi voinţă şi de a trăi ca un om liber.

Uneori prezenţa hazardului în viaţa omului este asociată cu absurdul, cu lipsa de sens, cu neputinţa de a înţelege cum o forţă invizibilă şi necunoscută poate schimba destine. Poemul Ora este elocvent pentru maniera în care logica umană, infailibilă în alte dăţi, eşuează în faţa hazardului şi a misterelor universului: „Ora/ Când lucrurile obosite de-atâta sens/ Adorm pe el,/ Ca santinelele cu bărbia sprijinită/În vârful suliţei.// Pereţi, tavan, cer şi univers,/ Nu vă lăsaţi totuşi prea greu/Pe mine,/ Şi eu mă mai ţin într-un gând,/Ba într-un singur cuvânt/ Care-a şi început să nu mai fie/ La un capăt”. (Ibidem, 176)

Finitudinea umană îşi spune cuvântul de data aceasta, iar graniţa fragilă dintre sens şi non-sens dispare fără urmă, lăsând loc neantului şi absurdului. E vremea când lucrurile îşi pierd sensul şi rostul, când fiinţa umană îşi pierde gândurile şi cuvintele şi se vede nevoită să poarte o povară peste puterile ei – povara necunoaşterii, povara unui destin arbitrar ce o condamnă inevitabil la extincţie. Forţa hazardului perturbă procesul ideatic al individului şi îl absoarbe în vârtejul ei ca într-un vortex.

Poemul De res aminteşte de faptul că deasupra tuturor lucrurilor se află hazardul sau providenţa, şi mai ales de faptul că uneori soarta oamenilor se află la mila providenţei. Ea este cea care face regulile în univers. Şi dacă uneori lucrurile sunt la extreme acest fapt este de asemenea pus pe seama providenţei: „Nu vorbesc limba voastră, o, lucruri,/Dar am început s-o înţeleg./ Ştiu până acum ce înseamnă/ Casă, drum, apă şi sare./Ştiu că un nor se citeşte câteodată belşug/ Şi câteodată inundaţie şi nenorocire”. (Ibidem, 193)

Individul a învăţat să ia act de existenţa hazardului şi ştie că viaţa şi bunăstarea lui materială depind de capriciile hazardului. El percepe hazardul ca pe o forţă independentă de voinţa lui ce poate ameninţa bunul mers al lucrurilor.

 Multe dintre invenţiile epocale şi descoperirile ştiinţifice făcute de-a lungul secolelor au avut la bază, pe lângă inspiraţie şi muncă asiduă, şi o doză de hazard şi întâmplare. Sunt, prin urmare, şi situaţii când hazardul se hotărăşte să dea o mână de ajutor oamenilor, ducând la schimbări menite să le îmbunătăţească viaţa: „Ştiu ce sens are roata,/ Când i se pune deasupra/ Semnul diacritic al unei maşini.// Dar îmi scapă încă foarte multe sensuri/Ale fiecărui obiect./ Şi mă străduiesc fără odihnă/ Să cunosc şi să pricep totul.// Iar în ziua când voi stăpâni cât de cât/ Şi limba lucrurilor,/ Cea mai răspândită din lume,/ Voi fi un om foarte învăţat/ Şi voi muri”. (Ibidem)

Încercarea omului de a înţelege principiile pe baza cărora funcţionează hazardul şi de a pătrunde cu mintea lui tainele universului este asemănătoare cu încercarea de a cuprinde oceanul într-o groapă cu nisip. Această strădanie nu are sorţi de izbândă: durează o viaţă şi este întreruptă de moarte.Dar ceea ce contează nu este rezultatul, ci deschiderea fiinţei umane şi efortul ei constant de a se menţine conectată la tot ce se întâmplă în jurul său, de a se integra în univers prin cunoaştere şi empatie.

În poemul Învierea lui Lazăr, hazardul maschează raţiuni divine de neînţeles pentru mintea omenească. Revenim aici la ceea afirmam la începutul eseului nostru, şi anume la faptul că teologii creştini anulează noţiunea de hazard şi pun pe seama lui Dumnezeu toate întâmplările din viaţa omului şi din univers: „Ce mi-ai făcut, doamne,/Tocmai când mă deconectasem!//Parcă mi se luase o ceaţă de pe ochi/ Şi-ncepusem să văd întunericul,/ Luna e altfel, acum mi-am dat seama,/ Altele sunt încheieturile lucrurilor.//Parcă-mi sărise un dop de beznă din urechi,/ Mi se desluşise adevărata cântare,/ Nici nu ştiţi ce înseamnă secretele sunete/ Ale unui gând, desfăşurându-se”. (Ibidem, 363)

Se pare că moartea înlesneşte trecerea omului la o altă dimensiune a existenţei şi acest fapt nemaiîntâlnit în experienţa umană de până atunci aduce cu sine un act revelator. Marea trecere îi dă prilejul să facă nişte descoperiri fabuloase care îi schimbă optica asupra vieţii. În mod cu totul paradoxal poate, moartea îi potenţează spiritul, inteligenţa şi toate simţurile, aşa încât percepţia lui este acum mult schimbată – „Luna e altfel, acum mi-am dat seama”. De abia în acest moment este cu un pas mai aproape de tainele universului care i se descoperă fără nici un efort. De abia acum, după ce i s-a luat „o ceaţă de pe ochi”, i se desluşeşte „adevărata cântare”. După cum este evident, poetul trăieşte o stare de transfigurare metafizică şi, în acelaşi timp, de fericire adamică care îl eliberează de toate neajunsurile vieţii pământeşti.

În acest context, e de la sine înţeles regretul poetului din primul vers – „Ce mi-ai făcut, doamne,/ Tocmai când mă deconectasem”. Revenirea bruscă la realitatea de pe pământ prin înviere îi curmă visul de fericire în mod dureros şi neaşteptat.

Intervenţia hazardului în acest caz nu este benefică pentru subiectul uman. El îşi dorea cu ardoare să rămână în limpezimea şi profunzimea de gând a lumii de dincolo. În schimb, ceea ce el trăieşte acum este un adevărat şoc al revenirii la realitate, care pune capăt stării de graţie pe care o experimenta cu voluptate: „Acum parcă mi-a dat cineva cu un par în cap/ Şi revin la vechea-mi năuceală./ Aud că tu eşti cel care m-ai lovit atât de tare/ Când ai făcut lespedea să se dea în lături”.(Ibidem)

Este o viaţă pe care nu şi-o mai doreşte, ba chiar o detestă. Aşadar, oricare a fost intenţia hazardului sau a divinităţii (după cum vrem să-i spunem) de a-l repune pe vechile coordonate, ea s-a dovedit a fi total inoportună. Se poate întrezări aici şi un comic de situaţie generat de conflictul dintre ceea ce îşi doreşte omul şi ceea ce îi pune în faţă soarta. În această circumstanţă inedită, individul se consideră îndreptăţit să formuleze o acuzaţie împotriva destinului hain care i-a deturnat sensul vieţii tocmai când, pentru el, lucrurile începuseră să se aşeze în matcă.

Sunt şi momente în care hazardul operează în viaţa oamenilor prin anumite „semne” în descifrarea cărora poetul se dovedeşte a fi expert. Poemul Semne reprezintă o enumerare a unor situaţii ipotetice din viaţa unui om. Elementul central al fiecărei situaţii îl constituie un semn specific care, conform interpretării poetului, este de bun augur sau, dimpotrivă, de rău augur: „Dacă te-ntâlneşti cu un scaun,/E semn bun, ajungi în rai./Dacă te-ntîlneşti cu un munte,/ E semn rău, ajungi în scaun./ Dacă te-ntâlneşti cu carul mare,/ E semn bun, ajungi în rai./ Dacă te-ntîlneşti cu un melc,/ E semn rău, ajungi în melc./ Dacă te-ntâlneşti cu o femeie,/ E semn bun, ajungi în rai./ Dacă te-ntâlneşti cu o faţă de masă,/ E semn rău, ajungi în sertar./ Dacă te-ntâlneşti cu un şarpe,/ E semn bun, moare şi tu ajungi în rai./ Dacă şarpele te întâlneşte pe tine,/ E semn rău, mori şi el ajunge în rai./ Dacă mori,/ E semn rău”. (Ibidem, 170)

Cumva, poetul induce în mintea cititorului ideea că hazardul poate fi anticipat prin „semne”, chiar dacă el în sine este o forţă invizibilă şi cu origine necunoscută. Consecinţele acţiunii sale însă nu pot fi prevenite sau înlăturate căci, aşa cum spune o vorbă din popor, „ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”. Cu alte cuvinte, fiecare îşi împlineşte destinul în mod neabătut, fără a putea fugi de el sau de ceea ce i-a fost predestinat.

Interesant este faptul că, după ce poetul enumeră câteva semne concrete, el aduce în discuţie moartea care nu numai că este prevestită de un semn anume – şarpele, dar ea însăşi este în acelaşi timp un semn al hazardului: „Dacă şarpele te întâlneşte pe tine,/ E semn rău, mori şi el ajunge în rai./ Dacă mori,/ E semn rău”. Este momentul să revenim aici la aserţiunea din prima parte a eseului, şi anume la faptul că hazardul are un cuvânt greu de spus în viaţa omului şi uneori chiar ultimul cuvânt. Într-adevăr, moartea este o chestiune de hazard care se petrece indiferent de ce credem noi despre ea. Locul, momentul, cauzele şi circumstanţele morţii ţin tot de hazard şi ar fi o utopie să credem că cineva o poate înfrunta, evita sau învinge.

Aşadar, după ce poetul a clasificat fiecare semn enumerat de el drept „bun” sau „rău” cu siguranţa unui expert, după ce ne-a întărit convingerea că destinul uman este imuabil şi că jocurile hazardului sunt de neînlăturat din viaţa unui om, ultimul vers al poemului – „Fereşte-te de acest semn,/ Şi de toate celelalte”– pare superfluu şi scris într-o doară.

Un alt poem centrat pe interpretarea semnelor hazardului este poemul Superstiţie al cărei personaj principal este o pisică. Superstiţiile reactivează în fond vechi credinţe animiste cum ar fi credinţa în spirite bune sau rele, în semne fatidice, în semne prevestitoare, şi nu în ultimul rând în ideea de hazard şi de predestinare.

Pisica este aşadar tot un „semn” prin care hazardul îi avertizează pe cei „avizaţi”, pe interpreţii de „semne”, cu privire la evenimente viitoare nefaste. Numai că trebuie admis faptul că interpretarea „semnelor” reprezintă o chestiune pur subiectivă, iar interpretul acestora nu deţine nici o certitudine referitoare la viitor sau la veridicitatea interpretării sale: „Pisica mea se spală/ Cu laba stângă,/ Iar o să avem un război.// Fiindcă, am observat,/ De câte ori se spală/ Cu laba stângă,/ Creşte încordarea/ Internaţională.// Cum vede ea cele cinci continente?/ S-a mutat cumva/ În pupilele sale/ Pitia, cea care ştie să-ţi spună dinainte/ Toată istoria/ Fără punctuaţie?/ Îmi vine să plâng/ Când mă gândesc că eu/ Şi cerul cu suflete pe care mi l-am legat/ În spate/ Depind, în ultimă instanţă,/ De toanele unei pisici!” (Ibidem, 85)

În mod evident, bagatelizarea, minimalizarea importanţei anumitor lucruri şi punerea lor pe seama „toanelor unei pisici” conferă poemului o incontestabilă doză de umor. În final, deoarece poetului i se pare nedrept ca evenimente majore din viaţa omenirii să depindă, cum am mai spus, de „toanele unei pisici”, decide să repare această nedreptate, poruncind acesteia să-şi respecte menirea ei iniţială, aceea de a prinde şoareci. Nu uită totuşi să-i adrese şi o invectivă plină de obidă pentru tulburarea sufletească pe care i-a produs-o. Ironia autorului este şi ea extrem de savuroasă: „Fugi de prinde şoareci,/ Nu mai dezlănţui/ Războaie mondiale,/ Fire-ai a dracului/ De putoare!” (Ibidem).