Thomas Tranströmer sau muzicianul rezistent la ideologii

„În miezul verde al nopţii la hotarul de nord al privighetorii. Frunze grele atârnă în transă,

maşini surde gonesc spre linia de neon. Vocea privighetorii nu slăbeşte, stridentă ca un ţipăt

de cocoş, dar frumoasă şi lipsită de ifose. Am zăcut în temniţă şi m-a căutat, suferind am fost

şi a venit la mine. Atunci nu am cunoscut-o, dar acum ştiu. Timpul din soare şi din lună se

revarsă în fiecare tic-tac-tic-tăcut al ceasurilor. Chiar aici însă timpul lipseşte. Doar glasul privighetorii, tonuri sonore ce ascut luminoasa coasă a cerului nopţii.”[1]

Rândurile de mai sus constituie un poem în proză pe care Thomas Tranströmer l-a scris pe la sfârşitul anilor -80 şi care se numeşte ”Privighetoarea din Badelunda”. Badelunda nu este numele cine ştie cărui personaj misterios din mitologia nordică, ci desemnează o mică localitate în apropierea lacului Mälaren, nu departe de Stockholm. Pe vremea aceea, lacul respectiv era (nu ştiu dacă mai este şi acum) graniţa de nord de răspândire a acestei specii de păsări. Linie de demarcaţie pe care autorul o notează în poemul său, cu exactitate de ornitolog.

Cititorul român, care, la viaţa lui, a auzit măcar odată cântecul privighetorii, se va mira desigur de felul cum îl percepe poetul suedez. Nici urmă de acele triluri mângâietoare şi senzuale din versurile trubadurilor. E vorba de fapt de două familii de păsări diferite: cele din sudul Europei, înzestrate cu un cântec melodios şi cele din nordul Germaniei şi din partea sudică a Scandinaviei. Acestea din urmă emit sunete mult mai puternice şi mai pătrunzătoare, semănând, ai spune, cu şuierul care se aude când se ascute coasa. Observaţia aceasta nu aveam cum să o fac eu însumi, ci este explicaţia oferită de Staffan Bergsten, cunoscător atât al naturii cât şi al poeziei lui Tranströmer. Tot el ne mai lămureşte că, în Evanghelia după Matei, atunci când Iisus vorbeşte despre venirea Sa în glorie, se spune că va despărţi oile de capre, pe cei buni de cei răi. Drept-credincioşilor le va spune: ”Am fost bolnav şi m-aţi îngrijit, în temniţă am zăcut şi aţi venit la mine.” Că Thomas Tranströmer a fost, timp de mulţi ani, membru al colectivului de scriitori care, în anul 2000, a publicat o nouă traducere a Bibliei, ştiam. Cum însă aş fi putut bănui versetele textului sacru, la care face el aluzie!? Şi încă un amănunt pe care cititorul, care trăieşte în România, îl poate scăpa din vedere: zilele extrem de lungi din Scandinavia, în perioada de vară! Atunci când noaptea se scurtează treptat până la durata a două-trei ore, poate nici atât. Fenomenul oferă explicaţia atât pentru primele cuvinte ale poemului – ”miezul verde al nopţii” –, cât şi pentru metafora din final: ”tonuri sonore ce ascut luminoasa coasă a cerului nopţii.” Aceste sunete pătrunzătoare, precum strigătul cocoşului ”dar lipsit de ifose” ne fac să înţelegem că e vorba de cu totul altceva decât duiosul cântec pe care suntem obişnuiţi să îl atribuim privighetorii.

Iar acum mă întreb din nou, cum ar putea cititorul român să se apropie de poezia scandinavă, şi mai ales de cea a lui Thomas Tranströmer, şi să o recepteze cum se cuvine, dacă nu este familiarizat cu natura, climatul, cu referinţele culturale şi cu toate celelalte elemente care constituie ambientul spiritual nordic? Răspunsul meu este: Cu grijă! Îndemnul acesta nu vine din plăcerea ieftină de a face uz de o expresie şmecherească, ci pentru a propune un mod adecvat de raportare la creaţia celui mai important poet suedez contemporan. Cu grijă, pentru că aparenta simplitate a versurilor sale este la fel de înşelătoare precum apele acelor râuri adânci care, calme la suprafaţă, ascund vârtejuri pe care cititorul, nu că ar trebui să le evite, ci, dimpotrivă, să le caute cu dinadinsul. Cu grijă şi sfială, căci numai aşa ne asigurăm şansa de a putea dezghioca câte ceva din tainicele înţelesuri ale poeziei celui care a fost supranumit şi ”maestru al metaforei”.

Născut în anul 1931 la Stockholm, Thomas Tranströmer îşi petrece atât tinereţea cât şi anii senectuţii în capitala Suediei, aceştia din urmă mai ales pe insulele ce formează arhipelagul oraşului. Sunt multe poemele care răsfrâng, într-o formă sau alta, elemente naturale ale acelor locuri. După studii umanistice şi de psihologie, lucrează cu jumătate de normă ca psiholog în sectorul public. Cealaltă jumătate o consacră scrisului. Debutează cu volumul ”17 poeme” (1954) şi face senzaţie. Urmează alte douăsprezece culegeri de poezii, extrem de reduse ca dimensiuni, dar cu toate acestea reuşeşte ca, în deceniul nouă al secolului trecut, să-şi asigure titlul de cel mai valoros poet suedez în viaţă. Paralel cu renumele pe plan intern, poetul dobândeşte şi faimă internaţională. Tradus în peste 60 de limbi străine, Thomas Trastromer devine, pe departe, cel mai popularizat autor suedez. În româneşte există două volume de traduceri din poemele sale: „Pagini din cartea nopţii” (2003) cu o prefaţă de Marin Sorescu şi „Taina cea mare” (2005). Ambele cărţi au apărut la editura Polirom şi au fost realizate cu aportul neobositului traducător Dan Shafran (printre altele, directorul Institutului Cultural Român din Stockholm).

Tranströmer este şi un pianist priceput. Detaliu nu lipsit de importanţă, dată fiind muzicalitatea specială limbajului său poetic dar şi felul în care alege să orchestreze temele şi motivele creaţiilor sale. În anul 1990, poetul suferă un atac cerebral, fapt ce îi afectează vorbirea şi partea dreaptă a corpului. Continuă însă să scrie şi să cânte la pian doar cu mâna stângă. Cartea de memorii la care tocmai lucra însă, e nevoit să o abandoneze. Va publica doar scurte fragmente din ea, sub titlul ”Amintirile mă privesc” (1993). În anul 2003, poetul face o scurtă vizită în România. Onorat cu numeroase premii naţionale şi internaţionale, în anul 2011 i se acordă Premiul Nobel pentru literatură.

Menţionasem deja că poetul a fost supranumit un maestru al metaforei. Aceasta tocmai în vremurile noastre, când mulţi poeţi repudiază procedeul, considerându-l prăfuit. Nu este singura sa formă de „inadecvare” la „spiritul vremurilor noi”. În anii -70, când, ca urmare a protestelor studenţeşti din vara lui 1968, valul protestelor stângiste a încins Occidentul, au fost mulţi dintre colegii săi de generaţie, şi nu numai, care l-au acuzat de apolitism şi i-au reproşat faptul că nu se ”aliniase”. Faptul nu poate fi negat, dar motivul pentru care nu a făcut-o, nu a fost nicidecum apolitismul său, ci acela că a intuit mai bine care era natura evenimentelor în desfăşurare. Este interesant de observat cum se reflectă atitudinea sa într-un poem intitulat ”Odată cu torentul” (Med strömmen). Redau câteva versuri:

În vreme ce discutam cu leatul meu auzeam în dosul feţelor lor torentul

Ce curgea şi curgea şi ducând cu el voluntari şi îndărătnici.

şi fiinţele cu pleoapele ochilor lipite

cei care vor să fie în mijlocul apei

se aruncă drept înainte fără îndoieli

cu furibunda lor foame de simplificare.

O imagine cât se poate de plastică, menită să surprindă atitudinea contemporanilor săi. Dar poetul nu se opreşte aici. El descrie apoi cum volumul uriaş de apă poartă cu sine la vale trunchiuri de copaci, buşteni de tot felul — unii gonind înainte, aidoma unor torpile, alţii sucindu-se, încercând să se pună de-a curmezişul, alţii, în fine, amuşinând malurile râului — în timp ce el priveşte întregul spectacol de sus, de pe un pod. Tocmai această poziţionare i-a atras poetului critici aspre din partea confraţilor săi ”angajaţi”.

Hotărât lucru, nu un astfel de angajament este caracteristic pentru poezia lui Thomas Tranströmer. Faptul acesta face ca întreaga lui creaţie să vădească o surprinzătoare coerenţă, un univers liric omogen în care, dacă ai reuşit odată să pătrunzi, oricât ar părea de paradoxal, îţi vine uşor să te orientezi. Totul este să depistezi câteva elemente care să servească ca îndreptar în explorarea desişului. Fără a dori să procedez la inventarierea lor, mă simt tentat totuşi să le numesc pe cele mai evidente, mai ales că două dintre ele le-am şi numit deja în trecere. Este vorba, mai întâi, de recursul la elemente specifice naturii suedeze şi la referinţele cu subiect religios. Sunt cadre de referinţă ce permit unui observator atent să pătrundă adânc în adâncimile sufletului uman şi să reflecteze asupra condiţiei omului în univers. Simţul poetului pentru selectarea detaliile vieţii domestice şi investirea — înnobilarea lor, aş spune — cu valenţe ce transcend simpla obiectualitate, este o altă modalitate, menită să-i înlesnească, atât lui cât şi cititorului, accesul spre fiinţa existenţei.

Revin la imperativul apropieri grijulii de o astfel de poezie ce îmbină simplitatea aparentă cu bogăţia semnificaţiilor. Poate că expresia supremă a meşteşugului poetic al lui Tranströmer este suita sa de haiku-uri. Aproape că nu cutez să mă apropii de ele cu instrumentul analizei pentru a nu le distruge inefabilul. O fac totuşi, doar din necesitatea de a ilustra cumva consideraţiile mele de mai sus. Am ales un poem care, spre a dovedi omogenitatea universului poetic al poetului suedez are ca motiv iarăşi privighetoarea. Pentru a oferi cititorului o imagine cât mai neviciată a conţinutului, îl redau mai jos şi în varianta sa originară, suedeză:

Håll ut, näktergal!                                   Privighetoare,

Ur djupet växer det fram –    vezi! Cum creşte din adânc…

vi är förklädda.                                       purtăm o mască.

Avem aici un magistral exemplu de artă a concentrării expresive. Cât de mult sunt respectate canoanele compoziţionale ale haiku-ului nu mă încumet să apreciez. Cel puţin regula celor trei versuri cu 5-7-5 silabe şi referinţa precisă la un anotimp al anului este îndeplinită. Făcând acum abstracţie de performanţa tehnică, ne-am putea întreba, ce ar putea fi acel neştiut ce ”creşte din adânc”? Ca simplu degustător de poezie, şi nu ca exeget, eu aş vedea pasărea — la fel ca în poemul cu care am început aceste notaţii — ca o formă de manifestare a divinului. Între vocea salvatoare, venită din înalturi, şi veşmîntul convenţiilor sociale, în care suntem deghizaţi, eu cred că altceva nu poate fi decât sfinţenia eului adevărat care stă să se nască din adâncuri în fiecare din noi. Dacă… ştim să-l primim. Ori să fie vorba despre altceva?

La fel ca ale oricărui mare poet, stihurile lui Thomas Tranströmer stau sub semnul plurivocului; semnificaţiile lor sunt inepuizabile. Acesta este unul din motivele ce fac din autor, după Strindberg şi Swedenborg, al treilea mare scriitor suedez care a influenţat literatura universală.