Dan MINOIU


Dimineţi

Îţi dau nefericirea Doamnă

Într-o pungă.

Atît am strîns şi-atîta am să-ţi dau.

Să nu încerci să sufli

Se sparge ca o şoaptă.

Iubita mea, de Doamnă

Nu rostui într-o teamă

Mai am un pic de aer

Dar strîns acum la gură

Nu pot să-ţi mai rostesc.

În clipa ce vei sparge

Tumultul de-o secundă

Şi trupul meu de-o clipă

Se va opri, firesc

 

Căsnicie

Dă-mi umbra zilei de mîine

Şi toamna s-o laşi să se coacă,

Cînd lumea se-ntinde pe pîine

Şi toţi se împart şi se-apleacă.

 

Dă-mi vorba din versul cu semne

Şi nu întreba de vreo noapte

E doar prescurtarea cu lemne

Cînd focul te-aşteaptă aproape.

 

Dă-mi şoapta din clipa ce vine

Cînd ziua se zbate de noapte

Şi nu întreba cu suspine

De cînd casa nu-i mai aproape?!!

 

Speranţă

Într-o noapte a lăsatului de vin

Nu-mi da doar damigeana să mă-chin

Şi pasul tău, uşor alăturat

Să-l pui lîngă covrigii ce-n prispă i-ai uitat,

 

La streaşină dintr-o gutuie frîntă,

Să nu mă-mbeţi cu nuci ce nu cuvîntă

Şi-n gîndul nostru, prună sau noroi

S-aşezi speranţa de-a pleca în doi.

 

Gînd

Ningea curgînd…

Toamna plecase demult.

Lumea petrece la bal.

Te-ai învîrtit ca toate cele.

Te-am văzut. Te-am iubit.

Ne-am învîrtit…