Autor a şase volume de versuri[1], cu un debut editorial întârziat din motive ce ţin de biografic (Căutări, 1998), Ion Weidner Ciurea[2], emigrat în Germania în urmă cu 33 de ani (1980), este un poet român ce vine pe filonul patriotic de forţă Goga-Cotruş şi, în egală măsură, pe cel filosofic blagian, un liric sensibil și original. Nici nu se putea altfel, având în vedere matricea stilistică ardelenească care l-a marcat definitiv, încă din naştere.

Volumul Treceri, recent apărut la Editura Eurocarpatica din Municipiul Sfântu Gheorghe, este unul de adio spus celeilalte jumataţi a fiinţei poetului, trecută dureros în lumea de dincolo, cea care a fost şi rămâne profesorul universitar dr., scriitor memorialist și pictor, Rodica Weidner Ciurea, ieşeancă de origine. Căci întregul volum este un fel de Cântarea Cântarilor adresat iubitei de o viaţă, care acum nu mai e, dar rămâne nemuritoare prin aceste versuri scrise imediat după despărţirea definitivă. Volumul tratează, așadar, una din marile teme ale literaturii universale: iubirea. Un cântec de iubire de dincolo de viaţă şi de moarte, un ultim rămas bun. De fapt, autorul însuşi adaugă ca subtitlu Pagini dintr-un Jurnal sentimental semicentenar, trimiţând astfel lectorul spre biograficul care trăieşte transfigurat în metafore şi simboluri. Este un sentiment în evolutie, parcurgând etape după etape în funcţie de vârstele biologice ale eului poetic, dar rămânând la fel de sincer şi pur ca în momentul zvâcnirii lui, în tinereţea studenţească, accentele de durere imensă la pierderea fiinţei dragi încheind cercul iubirii, care a atins unitatea în unul. Aedul, rămas singur, se cufundă în timpul când cântecul lirei lui oglindea iubirea impărtăşită, iubirea plenară, comuniunea celor două suflete cu tot ce le înalţă şi le aşează dincolo de viaţă şi de moarte, pentru a atenua ţipătul singurătăţii atinse.

Titlul volumului, Treceri, este foarte sugestiv pentru ideea centrală a acestuia, şi anume că viaţa, toate bucuriile şi speranţele, toate durerile şi disperările ei, nu sunt decât paşi înceţi, sau mai puţin înceţi, spre moarte, o arcă dinspre naştere spre moarte, o iluzie, numai iubirea e nemuritoare. Despărţirea e cu fiecare zi care pleacă, stingerea iubitei petrecându-se chiar sub ochii îndureraţi ai eroului poetic, martor neputincios la acest sfârşit-încheiere de destin, de cerc. Dedicaţia „Celei care a dat sens existenţei mele, 100 de mărturii“ din debutul acestei cărţi este emoţionantă și elocventă pentru conţinutul ei.

Volumul se deschide cu un motto bine ales din Catul (“Dac-aş putea, Iubita mea…”), care redă foarte bine starea de spirit a poetului, atunci când, dorind din răsputeri a evada din ghearele durerii insurmontabile provocată de pierderea iubitei, glisează într-o altă lume decât cea reală (aproape imposibil de acceptat), cufundându-se febril în scris, ca un exerciţiu de eliberare de demonii disperării, rememorând anii senini ai tinereţii. Motivaţia este sugerată de el însuşi într-un poem simbolic aşezat pe verso primei supracoperţi (“o tainică simţire,/ menită să colinde/ trecutele cărări”), și anume dorinţa de a imortaliza amintirile, prea plinul stărilor sufletești de altădată, de frica de a nu se estompa în timpul nemilos.

Poezia care inaugurează volumul – Iubire pierdută (din ciclul de debut) -, printr-un șir de repetiţii și iscusite jocuri de cuvinte, exprimă sintetic și foarte sensibil, diafan chiar, odiseea acestei iubiri cântate, cu luminile începutului și umbrele separării definitive, tonurile ludice, jucăușe, fiind dominate în final de cele triste, melancolice (“Ai venit, ai venit/ În grăbit răsărit./ Și te-ai dus și te-ai dus/ Într-un veșnic Apus”). Ivită din praf cosmic, dumnezeesc, fiinţa umană se întoarce de unde a pornit (“în plămădirea spaţiului divin”- Metempsihoză), așa cum iubita s-a pierdut definitiv în infinituri (“Se regăsește universe-n tine/ Iar tu te regăsești în univers”).

Eroul poetic iese din cotidianul epuizant și reiterează anii fericiţi, când cei doi eroi zburau împreună spre soare, liberi, ca figuri androgine. Ludicul e mereu prezent, ca și imaginarul purităţii trăirii (“Din ochii-ţi vii, mi-aș face soare/ Din buze, sfinţi de le altar”- Incertitudine), sentimentul fericirii în deplină armonie cu natura, cu ritmurile lumii cosmice (“Bolta cerească,/ Dumnezeiască,/ Pare de foc” – Amurg cu tine), cu Universul închis, concentric, ce înseamnă Ordine și Armonie. Un poem simbolic, Rugăciunea unui creştin, dezvăluie forţa, miracolul acestei iubiri paradisiace, care a fost şi a rămas trăirea sub lumina Divinităţii. Accentele de pe ultimul cuvânt din vers, utilizarea repetiţiei (“Golgota sui/ pe urmele credinţei Lui,/ să știu că, în final, îmi spui/ ce nu se spune orișicui,/ ci Lui,/ doar Lui!/”) sporesc intensitatea confesiunii poetice.

Iubita, proiectată în oniric, are mereu noi şi noi apelative, epitete metaforice care, puse alături, coturează un profil ce o eternizează (“iubirea mea, cu ochi ca două stele”; „iubire blândă, floare de cais”- Așteptare; „iubirea mea dulce“ – Mărturisire). Ea compune întreg universul eroului poetic (“albastrul mării” şi „Voroneţul”), farmecul clipei şi durata eternă, cosmică (“Când cerul îl priveşti, se întregeşte/ oceanul sidereal, cu mările-i cu tot,”- Dor de albastru). De aici şi ruga ce o înalţă de a fi lăsat să creadă în existenţa unei lumi pure, a unei sfere de înălţare spirituală (“Lăsaţi-mi sfinţii să trăiască,”- Rugă). De aici și raportarea continuă la Creator pe care îl invocă ca reper și martor al acestei fericiri (“spre Tine alerg ne-ncetat/ și-mi pare Cărarea,/ întinsă cât zarea,/ fiind greu,/ tot mai greu de urcat“- Visare).

Toate anotimpurile, cu întregul alai caleidoscopic, sunt trecute prin barometrul stărilor sufletesti determinate de iubirea împărtăşită în pasteluri de neuitat sau în elegii, meditaţii (“simt fiorii vieţii/ cu parfum de tine”-Pastel). Ritmuri şi joc de cuvinte, laitmotive (“Dorul tău şi dragostea// Dorul meu şi dragostea”- Aşteptam) tonalităţi șăgalnice (Ochii tăi şi gura ta), transpun starea de incantaţie a eului poetic. Imaginarul se roteşte în jurul fiinţei iubite, proiectate în mit şi legendă (“Te văd printre liane, despletită/ În pas de căprioară alergând”- Dorinţe ascunse; „Trestie creşteai/ de nu erai femeie// Lebădă, poate/…/ cu gât prelung/ de pasăre zburând// Zefir puteai/ să mângâi nesfârşitul”-Trestie creşteai). Mărturisirea iubirii capătă tonalităţi pasionale, de răsfăţ, de romanţă (“Ești gândul, pulsul, cerul meu/ Ești sensu-ntregii mele vieţi/ De-aceea, vezi, mi-i tare greu/ Când nu mă cerţi, când nu mă ierţi.”- Mărturisire). Reiterând motivul Luceafărului, eroul poetic se visează Hyperion, spre care să se-ndrepte, în care să se topească visele și dorurile iubitei (“Și-n visul tău de doruri toropite,/ Hyperion să fiu, în rugi șoptite”- Hyperion), ce îi apare când ca „frumoasa castelană“, când ca „Șeherezada“.

Iubirea celor doi eroi este tridimensională, fiind proiectată în plan cosmic, terestru și acvatic. Ea unește cele două jumătăţi ale fiinţei sferice, androgine, corespondenţele sufletești consonând perfect cu natura, cu Divinitatea (“…cu mâini împreunate/ în plânsul înaltului spălate/ am adunat în căucul palmelor/ lacrimile cerului“). De altfel între toposurile utilizate de poet, marea este unul des invocat, fiind proiectată în oniric, sugerată prin metafore sensibile (“pe mări de vise“). În una din Marinele sale, tonalităţile devin melancolice (“Mă zbat în gânduri și talazuri.”- Marină), lamentaţiile fiind cele ale unui romantic nevindecat. De remarcat că poetul utilizează o gamă diversă de motive acvatice, terestre, astrale.

Într-un poem memorabil, izolat în economia acestui volum, Fascinaţia ploii, motivul ploii capătă, dimensiuni și rezonanţe unice. Nimic din senzualitatea trăirilor Anei Blandiana (“Descântec de ploaie“), sau din explozia de incantaţii a lui Nichita Stănescu (“Ploaie în luna lui Martie“) și cu atât mai mult puţin din imaginea depresiv-autumnală a lui Bacovia (“Lacustră“). Eul liric ascultă atent, senin, sunetul ploii citadine (“Ascult, cu fascinaţie, simfonia ploii,/ cu infinitele ei registre și tonalităţi“). Este o imagistică diafană și o muzică ce curge încet, în surdină, eroul fiind subjugat de întreaga simfonie a ploii (“Mă fascinează simfonia ploii de vară/ sub bagheta fosforescentă,/ străluminând pe seară“). Personificată, ea naște o stare de reverie, are diferite feţe, nuanţe, sonuri. Ploaia citadină (“de aramă“), ploaia ce surprinde „la margine de trotuar“, ploaia de pe capota mașinii (“tocata“), ploaia de zi și ploaia de noapte, au, fiecare, propria muzică, inconfundabilă, funcţie de care și stările poetice diferă (“mă tulbură plânsul norilor,/ strecuraţi prin ruine deșarte.“). Mesajul cântecul ei șoptit sau cadenţat este de purificare a sufletului și naturii, de redare a speranţei, odată cu ivirea soarelui.

Iubita capătă în timp noi epitete, unele maiestoase, altele duioase (“icoană de-o viaţă“, „iubire căruntă“, „fata,/ ajunsă cu părul cărunt“, „tiranică, plăpândă/ schimbând lira în arc“ – Eterna iubire), adăugate vechilor reprezentări vizuale și senzoriale (ochi „scăldaţi în soare,/ sculptaţi în nobil abanos“, „buzele… fierbinţi ca jarul“- Spovadă târzie; „făptură de poveste”, „zână“- Dor, „vibrând de patimi“- Eterna iubire ), mărturisirea târzie a celui care a făcut din această iubire un sanctuar căpătând sonuri melancolice, meditative. Proiectată-n cosmicitate (“Steaua mea cu Steaua ta/ Se-mpreună și reia/ O discretă armonie“), iubirea dintre cei doi eroi pare de mult a fi fost hotărâtă în înalturi (“Cine știe? Steaua mea/ Se plimba demult cu-a ta/ Sus în spaţiul fără margini“- Osmoză stelară) – idee exprimată în obișnuita notă ludică a autorului.

Motivul dorului e prezent în multe din titlurile și poemele din acest op (Dor, Dor de albastru, Dorul, De dor ). Nostalgia (“Dor din dor/ urcă-se-n zbor“), gândurile transcrise în vers (“Gând din gând/ trecut în cuvânt“), taina, păcatul, viaţa, moartea, pe toate eroul poetic le vrea împărtășite cu fiinţa dragă. Despărţirea de Dor, acest alter ego al românului, ar însemna despărţirea de viaţă (Dacă moarte e plecarea).

Oniricul, reveria, motivul visului sunt spaţiile în care evadează îndrăgostitul, unde se simte ocrotit ( „Iar visul din urmă se vrea iar visat“ – Mărturisire; Trăiri extreme). Exclamaţiile, mirările eroului poetic transpun petrarchian stările de incantaţie sau de disperare (“Din iad în cer, din cer în iad cobori“) .

Motivul timpului e cel mai des utilizat în imaginarul poetic din acest volum. Totul e, cum argumenta Eliade, o eternă reîntoarcere. În curgerea lui, iubirea dintre cei doi eroi poate că e doar un repetitio, la altă scară însă, cu noi dimensiuni și atribute (“Te port acum în mine/ Cum port gândul de taină“– În ani trecuţi). Iubirea este ceva indefinibil (“E teama, e gândul, e dorul din suflet“). În lumina ei, starea sa de spirit se metamorfozează continuu (“Cu tine mă-nvălui, talaze cresc iară“ – Metamorfoză). Prezent și trecut, totul se amestecă, căci totul e prefacere, panta rei, curgere spre viitor, suprapunere, încrucișare de planuri telurice și astrale (“Iar ce a fost, din nou, să reînvie,…“- Interferenţe). Iubirea însăși se eternizează, prisă din nou în sonuri petrarchiene (“Pasul făcut spre tine în trecut/ Umblet e azi, iar mâine, veșnicie“).

Semnele înaintării în vârstă (Ţi-e inima prea plină de tristeţe) aduc cu sine melancolii și tristeţi. Tonalităţile poemelor încep să capete sonuri din care transpar neliniști legate de tic-tacul timpului biologic (“Grea, tot mai grea-mi devine haina,/ Mă simt decembrie târziu” – Prea târziu), de premoniţii îngrijorătoare (“îngemănaţi pe nava/ teluricului zbor” – În ani trecuţi). Nimic nu mai e ca altădată, ca în tinereţe, ordinea cosmosului pare și ea bulversată (“ Să fi încurcat Dumnezeu/ calendarul cerestru,/ amestecând anotimpurile?” – Schimbare), Într-o notă ludico-ironică își schiţează un autoportret (“ De la o vreme,../ săgeata se frânge în văzduh“), luându-l drept interlocutor mut pe Demiurg, și el aparent plictisit de propria creaţie (“Îmbătrânești și Tu, Doamne?”).

Poetul încearcă o definiţie lirică a iubirii, surprinzând multiplele ei reprezentări (“iubire oarbă”, „iubire pasională”, „iubire disperată”, iubire nebună”, „iubire pustie” – Ipostaze), proiectând-o ca raţiune a existenţei acestei lumi (“Țel-undă în curgerea veșnică”). Faţetele ei (“suferinţă și dor”, „val și cascadă”, „râu și fluviu”, „lac, mare și ocean”), ajunse la liman, se întrepătrund continuu, pregătindu-se pentru un nou început (“pentru a lua-o de la capăt,// redevenind izvor, râu, fluviu”). Singur Cel Nepătruns – sugerat printr-o barbiană metaforă (“Eternul Singur, mat,/ Eul însingurat”) – știe rosturile acestei ciclicităţi, acestei lumi, în rest, totul fiind doar iluzie a cunoașterii.

Din câteva tușe este conturat un sensibil autoportret liric, sau un portret liric al eroului îndrăgostit (Nu sunt un prinţ), dedicat iubitei. Negaţiile „nu sunt un prinţ”, „nu sunt Făt-Frumos”, „nici june nu-s” sunt de fapt un joc, o cochetărie târzie narcisiacă, motive, pentru a completa imaginea celui care nu mai e tânărul de altădată, ci omul ajuns la o altă vârstă biologică, dar care iubește și trăiește la fel de curat și sincer (“…port în suflet,/ nobleţea firului de Crin/ cu albul cel mai alb/ din lume”).

Lumină, Iubire, Credinţă, Speranţă sunt dimensiunile pe care și-a așezat viaţa, dar viaţa însăși e traversată de incertitudini, neliniști, de unde și retorica îndoielilor, răsucirii gândurilor, înșiruirea de sintagme adversative. Astfel că lumina e „șerpuita cale“, ori drumul ce „merge-ncet la vale“, iubirea – „dorul“, sau „teama“ de a nu rămâne singur, credinţa – „tremurul din suflet/ pe care-l simt pentru Isus“, sau „iluzia unui umblet“, speranţa – „sentimentul magic“, sau „spaima de sfârșitul tragic“ (Incertitudini).

Cealaltă parte a volumului este cealaltă faţă a sufletului poetului care se întunecă încet-încet, în faţa iminenţei pierderii iubitei. Tonul liric devine mai grav, cu reluate interogări ale vieţii, existenţei, universului. Cugetarea la care ajunge este că viaţa e o clipită în drumul spre moarte (“eterna plecare“), ca încheiere a ciclului (Viaţa este un veșnic bun rămas), libertatea rămânând doar o iluzie, întrucât soarta pare croită încă din naștere (“zborul ţi-i legat ca de o stâncă“). Timp și Spaţiu se rotesc, curg, în eternul și infinitul spaţiu cosmic (Timp și Spaţiu). Totul este în continuă trecere, transformare, reluare (“Hău în devenire“), fuga din această dimensionalitate, despre care nu se știe nimic sigur (“sleită de date“), fiind imposibilă (“Spaţiu și Timp,/ lanţuri de cetate“). Ideea sugerată printr-un șir de metafore e că zbaterile (“veșnice patimi“), aspiraţiile, pragurile (“golgote înalte“), dorurile, așteptările, sărutul, trăirile, viaţa însăși nu sunt decât clipe (“secunde în veac“) iluzorii, pe o planetă ce nu e decât o fărâmă (“terestrul iatac“) din infinitul cosmic, aspirând continuu spre durată eternă, dar care presupune o moarte și un nou început (“Dor de eternitate/ teamă de moarte“). Laitmotive trimit către fantasma timpului scurs (Culoarea timpului trecut); metafore rare vin să îmbrace amintirile (“Amintiri/ păsări călătoare/ cu penaj multicolor// Amintiri,// fecioare fără trup“ – Amintiri) eului melancolic, ca și repetiţiile (“Ning amintirile/ din copacul vieţii“).

O plimbare obișnuită pe malurile Rinului este prilej de meditaţii pe marginea trecerii timpului (Valurile Rinului). Laitmotivul „valuri albe, valuri gri“ (“nuanţe albe, nuanţe gri“) accentuează sentimentul efemerului, al curgerii în aceeași direcţie în care totul se cerne, eșuând în zona vremelnicului (“trecătoare ape“).

O temă obsedantă a poetului, cea a devenirii omului, face subiectul poemului Drum-destin, ce reia din altă perspectivă, la o altă dimensiune artistică, mitul faustian, drama omului în devenirea cosmică, în aspiraţia spre universalitate, divinitate, în căutarea drumului mântuirii. Drumul (“pelerinajul“) i-a adus mai multă însingurare (“severitatea singurătăţii/…un eter cosmic, glacial“), curiozitatea știinţifică l-a mânat spre extreme, înţelepciunea atinsă nu i-a anihilat sentimentul de efemeritate, simţul analitic l-a îndepărtat de Dumnezeire. De aceea e cutreierat de spaime și marcat de golul lăuntric, în așteptarea marelui final (“învăluit în marea spaimă,/ alergi gol și însingurat,“), uitând că cel care-l are pe Dumnezeu în suflet niciodată nu e singur.

Raportul viaţă-moarte este problematica ce străbate volumul de la un capăt la altul, în intensităţi și accente diferite. Poetul dialoghează cu celălalt, cu un alter ego, accentuând idei prin utilizarea repetiţiei (“Te pierzi în spaţiu și te-afunzi în timp“ – Te pierzi). Exclamaţiile (“Câtă zădărnicie…// Câtă nimicnicie..”- Zădărnicie-nimicnicie) relevă același sentiment de deșertăciune. În faţa finalului ineluctabil (“hăul veșniciei,/ un drum temut și rece“ – Noiembrie; Te bucuri, vai…), el repetă aceeași întrebare shakeaspeariană fără răspuns (“Ca să te naști, de ce ţi-a fost ursit?“- Disperare). Drumul său însuși pare ajuns aproape de capăt, de aceea se autopersiflează cu îngăduinţă, cu umor fin, apelând la mitul sisific, într-un alt scurt autoportret (“actorul,/ iluminat și mândru,/ ajuns tobă de carte,/ e umbra unui mort“ – Eternul Sisif).

Tema morţii este una foarte prezentă în această a doua parte a cărţii, cu precădere, în trei poeme ce poartă un titlu imprumutat din lirica eminesciană – Memento mori(I),(II),(III). Poetul continuă să dialogheze cu celălalt eu, dedublându-se (“Te copleșește inutilul/ veșnicei treceri spre absurd“), interogând continuu viaţa, pentru a afla sensul ei, răspunsul fiind același: singura realitate indubitabilă este ea, moartea, descrisă printr-o înșiruire de atribute expresive (“doar ea adevărată/ egală cu sine,/ ternă, plicticoasă,/ rece, sfidătoare,/ indiferentă“).

Motivul somnului este în viziuinea poetului apropierea, cufundarea încet-încet în moarte (Somn târziu). Teama de somn a eului poetic e teama de moarte (“E moarte somnul, știi, de-aceea fugi“), de necunoscutul de dincolo de clipa vieţii (“Însetat de absolut/ În fluidul neîntrerupt“ – Împrumut durata clipei). Omul – creionat printr-o înșiruire de metafore: „fulg de nea”, „bulgăr de lut”, „rouă”, „gând fugar”, „fiorul”, „ţărâna (presărată pe morminte)”, spirit” – caută neobosit mântuirea (“împărăţia Domnului” – Deșertăciune). „A fi sau a nu fi?” – se întreabă hamletian eroul poetic, obsedat de gândul morţii, luându-l martor pe Creator la zbaterile sale, într-un poem cu sonorităţi psalmiste argheziene (“Să mă opresc din drum,/ spune-mi Tu, Doamne!/…/ Și dacă drumu-l sui?/ De oboseală/ și necaz/ nu risc să mă încui/ într-o celulă goală de veșminte/ și să rămân… copilul nimănui?” – Să mă opresc?). Strigătul său disperat (“Te caut pretutindeni, te caut,…/ Și sufăr și sufăr și sufăr“… – Te caut…) este expresia încearcării de a întrezări fereastra timpului (“Fanta ce rupe lumina de umbră“) prin care iubita a plecat spre alte dimensiuni, astrale.

Volumul se încheie printr-un poem memorabil, de mare sensibilitate și forţă artistică, copleșitor prin emoţiile transmise, mesaj, imagistică, dramatism al trăirilor sufletești, intitulat simbolic Răspuns întârziat. Este un impresionabil poem despre iubire și moarte, despre refuzul ruperii legăturii androgine și al trăirii ca jumătate a întregului. Eroul poetic dialoghează imaginar cu fiinţa iubită plecată dincolo…Laitmotivul „Te mai iubesc, oare?“, sfâșietor prin intonaţie, este axul dramatic în jurul căruia se rotesc toate amintirile, bucuriile, neliniștile, durerile, trăite împreună și pe care el nu știe cum să le gestioneze în singurătatea la care plecarea iubitei l-a condamnat. I se adresează acesteia cu sufletul cernit, cu furie, cu neputinţă, cu sfâșieli în glas (“…și plâng în hohote/ și plâng încontinuu/ căutându-ţi în zadar chipul…“), sau cu infinită duioșie pentru propriul eu învins de marea-i neputinţă (“Am observat între timp/ că nu mai știu să merg normal,/ umbletu-mi fiindu-mi poticnit“). Acceptarea realităţii dure și adaptarea la ea e precum reînvăţatul mersului, martorul acestui calvar fiind Rinul, tăcutul său tovarăș (“De astăzi,/ am reînceput mersul,/ pășind încă nesigur, temător,/ pe aleea Rinului…/ și mi-am dat, dureros, seama/ de jalnica realitate/ fără tine“). Câștigând enorm prin recitare, poemul, realizat în vers alb, cu o melodicitate și sensibilitate rare, este unul de ţinut minte.

Motivele și simbolurile utilizate în acest op (marea, albastrul de Voroneţ, izvorul, ploaia, cocorii, visul, moartea, dorul, timpul etc.), construcţiile originale de metafore (“mă simt decembrie târziu”), epitetetele cu iz eminescian uneori, asocierile neașteptate de cuvinte, curgerea jucăușă sau gravă a versului, toate împreună conturează un univers liric aparte, ce poartă amprenta inconfundabilă a gândirii şi sensibilităţii poetului Ion Ciurea. Sunt în volum poeme de o înălţătoare seninătate şi plenară trăire a vieţii, a vieţii ca eternitate, în deplină armonie cu minunile ei la care eroul liric este foarte atent, aşa cum există şi poeme, de dată mai recentă, de adâncă disperare, de neîmpăcare cu destinul implacabil ce i-a răpit fiinţa dragă mult prea devreme. De la iubire înălţătoare, pătimaşă, sau spiritualizată, de la cântec neîntrerupt al copleşitorului sentiment al împlinirii prin iubire împărtăşită şi locuire comună în spaţiul infinit al iubirii de semeni, la cel disperat al ruperii echilibrului miraculos prin pierderea irecuperabilă a iubitei, de la bucurie la îngrijorare pentru destinul lumii în general, trăirile şi gândurile eroului poetic sunt înregistrate, cu mare fineţe, barometric, ele conturând un cerc, o viaţă împlinită prin iubire, prin trăirea în armonie cu natura şi întreg miracolul cosmic.

Elegie sau pastel, meditaţie sau sonet, cântec, romanţă, glosă, poemele sale, vizuale, plastice, sonore cu patină, pline de lumină sau întunecate, dramatice, curg într-un ritm anume, parcă racordat la cele două inimi ce au bătut la unison. Mirările, uimirile, exclamaţiile, interogaţiile transpun exploziile de trăiri determinate de prea plinul iubirii împărtăşite, sau, dimpotrivă, neliniștile în faţa misterului vieţii. Scrise în general în vers clasic, dar și în vers alb, poemele sale, de dragoste, patriotice, religioase, filosofice, închinate naturii, cosmosului, au vână, conturează un stil propriu, neracordat la niciuna din modele şi curentele literare, ci doar la izvorul nesecat al simţirii şi cugetării lirico-filosofice proprii. Un lirism cu sonuri şi ritmuri aparte, ca susurul apelor de munte sau al cascadelor învolburate, al valurilor mării mângâiate de soare sau înfiorate de vânt.

De remarcat că, deşi locuieşte de ani buni în Germania, Ion Ciurea Weidner, ardelean de origine, din oaza de românitate din zona Covasnei, nu şi-a uitat nicio clipă rădăcinile, continuând să scrie în limba maternă, afirmându-se ca poet de limbă română.

Membru al Uniunii Jurnaliştilor din Germania, o bună perioadă redactor la Postul Internaţional de Radio Deutsche Welle din Köln, cu o carieră universitară marcantă la Cluj (până când emigrează), cu un doctorat în filosofie, Ion Ciurea Weidner este un poet autentic, cu o marcă stilistică indubitabilă ce aparţine filonului de liricitate al spiritualităţii româneşti de sorginte transilvăneană.