*

Unde-a dispărut pinul cu pere coapte şi zemoase?

Ah, ce dor îmi e să-l visez, să-i simt mirosul tînăr de-un etaj, să-mi aplec gheruţele spre el de la balcon.

Ah pinule, pinule, de ce n-ai mai crescut? De ce nu mă mai învăluieşti cu mireasma ta de faleză obosită? De ce te-ai cufundat în pereţii de cretă ai toamnei? De ce?

Mi-e dor de hotelul de lîngă faleză unde citeam „Lorelei”.

 

*

Sunetul de pian mi-a întors creierii pe dos.

Maţele mele vomau tristeţe, vise spulberate de crudul adevăr şi fantezii dărmate de palma destinului.

Cuţitul stătea pe masă, mă chema să-l încerc, dar parcă tot sticla de coniac răsuna mai pătrunzător. Un munte de pastile, o cană de coniac şi-adio. Adio vise iluzorii, adio crud adevăr!

Speranţa a murit; incertă e mintea omului nebun. Doar incertitudinea e singurul lucru nespontan din tot haosul acesta.

Aş vrea să-l fi dărmat, dar el m-a înghiţit. Ah, cît urăsc!

Am vrut să-mi răsucesc ghinionu-n vene, dar n-am reuşit, nici s-alung cîinii n-am putut. Ei au muşcat lacom din carnea fragedă, ce stătea parcă să zboare.

N-am putut să alung nimic, aşa că am fugit. Am încercat să mă ascund, dar nicăieri nu era loc. Vagabonzii au amanetat toate casele pustii.

Aşa că am rămas să-mi sinucid minţile-n haos.

 

*

Psihologia pixului

I)

Senzaţia, percepţia

mi-au dat bătăi de cap,

căci stăteam pe scaun.

 

Pe-atunci împleteam muci în giuvaeruri

visam un nasture căzînd de la cămaşă,

cînd colo, cravata acoperea frumosul (…)

 

Răsfoiam hîrtia,

mîzgăleam cu pixul verde

pereţii de cretă ai toamnei,

dormeam visînd paltonul mov

căzînd din mîna cea bărbătoasă.

 

Şi fulgii de ceară păreau mai drogaţi,

cînd eu rîdeam văzînd pix roşu

ce taie parcă stupida mea visare.

 

Privirea aspră mustra pisicile gingaşe,

un dans de vorbe, gesturi stigmatizate,

o voce groasă cu mlădieri de vulpe,

şi şoapta ce-mi refuză amorul absolut.

 

II)

Sacoul vechi

îmbîcsit de naftalină,

îl mîngîiam atunci cînd nu vedea,

îi curăţam pantofii cu oja străvezie,

rujam cămaşa cu gulerul oranj.

*

Îmbrăţişez perna,

Gîndindu-mă cu disperare

La tot ce a trecut,

La valul de ură revărsat peste oameni.

 

*

Dacă-aş putea să-mi revărs ura prin junghiuri de cuţite aş face-o

Aş omorî cu sînge rece, aş rupe carnea de pe oase, aş fierbe lumea-n smoală neagră

Urăsc, pur şi simplu,

Sufletul mi-e plin de fiere,

Inima pompează doar furie,

Ochii văd pe cei ce trebuie să piară, să moară-n chinuri, rugîndu-mă să-i cruţ.

 

Răzbunarea e singura dulceaţă ce-mi unge buzele uscate, crăpate, stoarse de fluidul bucuriei, ce demult a pierit în umbra celorlalţi.

Nu (mai) vreau ca alţii să se bucure de ceea ce eu nu am, să rîdă că n-am;

m-am săturat să strige „nebuna” sau „cretina”, să rîdă de-al meu nume cu nesaţ,

s-arate cu degetu’ pe stradă, să-mi spurce imaginea-n drum.