Din vecinicie, poemul…

 

Din vecinicie începe poemul, si nicicând

El nu va să sfârsească. Puteri de nou temei

Va dărui Naturii. Va insufla pe zei

Să mântuie Fiinta de moartea cea de rând

Si-alături să renască pe ultim pisc de gând.

 

 

Destin

 

Îmbrătisat de stele, iluminat de lună,

Din fragezi ani trăit-am sublime revelatii.

Căci razele uimirii se logodeau prin spatii

Cu razele celeste, născându-mi zâna bună

Ce-mi va sopti cuvinte în sfinte constelatii.

 

 

Consonanta cerească

Lui Leonida Maniu

 

De-al Logosului fulger, cei cari-s vizitati,

Sunt rudele celeste, trimise pe pământ,

Cu magica putere a orficului cânt

S-aprindă-aureole si suflete de sfânt

La cei ce sunt din stele la sens divin chemati.

 

 

Centrum mundi

 

Acasă, cuvânt magic – loc sfânt, ales anume

De un destin eonic între pământ si cer.

Din casa-nsingurată, din acel miez de lume,

Plecau fecioare gânduri în patru zări, să-ndrume

Nou început al vietii cu àripi de eter.

 

Nasterea demiurgului

 

Poetul împrumută un timp eternitătii.

Trăit va fi de altii. Din ei în toată slava

Nucleul de vecie lumini iradia-va.

Si zorile mai pure, de partea-naltă-a vietii,

Un Demiurg vor naste si lumea-n el purta-va.

 

 

Nocturnă liturgică

 

Lumina-si scoate voalul de aur străveziu

Si de pe munti se-mbracă în mantia de astre,

Oficiind misterul mereu născând mai viu.

Mă sorb în a lor unde preludiile-albastre

Si cel din începuturi, eliberat, re-nviu.

 

 

Îndoitul departe

 

O, voi, străpure gânduri – si limpezi, voi, cuvinte.

Veniti din ce departe, din prea adâncul meu?

Ce înger vă sădeste, din ce-Adevăr răsfrânte?

Iar când sfârsit e cântul, pe-aripi de curcubeu

De mine se desparte, plecând în Dumnezeu.

 

 

Samãdhi

 

O, nepătrunsă taină, ceas de Iluminare –

Atunci când sunt alesul să sui trans neuronic

Spre cea mai pură-esentă în Dincolo armonic

Al firii fără fire; – o stare fără stare:

Extazu-eliberării a tot mistuitoare!