MELISSA

Scoala lor stătea într-un picior. BRAUN HIGH SCHOOL. Dar copiii o rebotezară Bran după filmele cu Stan si Bran si ori de cîte ori îi pronuntau numele îi apuca rîsul. Profesorii renuntaseră demult să mai insufle respect si mîndrie pentru institutie.

Ba mai mult, începuseră si ei să îi spună tot BRAN.

Doar afară anotimpurile curgeau unul după altul si elevii absolveau fără oprire asezămîntul care începuse să prindă patină dar copiii nu aveau ochi pentru asa ceva.

Trecînd pe stradă lumea nu mai întorcea capul ca să o vadă mai bine.

Doar Melissa era multumită că mai totdeauna era în fruntea clasei, chiar dacă provenea dintr-o familie nenorocită de imigranti chilieni.

Din aceia care îl aveau acasă pe Pinochet.

Dar si pe Pablo Neruda si pe Gabriela Mistral.

Părintii căutau să o facă să fie bucuroasă de originea ei dar fata nici măcar spaniola nu o mai stia prea bine.

Datorită rezultatelor bune la învătătură, era deseori chemată la secretariat, să suplinească persoana care lucra acolo, fiintă care avea tot soiul de motive să mai lipsească.

Munca pe care o avea de făcut era simplă rutină si se gîndi că semăna cu o melodie cîntată de un interpret languros la chitară dar ea tintea către ceva mult mai înalt, de pildă să ajungă doctor într-unul din marile spitale din Toronto.

Na, că i-am zis pe nume. Gură bogată.

Melissa ajunsese să se uite la ceas destul de des. Începuse să aibă timp pentru asa ceva.

Si profesorii să îi zîmbească la fiecare întîlnire.

Scoala prindea viată si se întreba în ce parte a corpului ei se afla.

Nu cumva în stomac?

Presupunerea asta o făcea să vadă albastru.

Cu asa culoare nu prea era de acord si nu putea să îsi explice de ce.

Într-o bună zi clasa ei s-a mărit brusc.

Le venise o colegă nouă, Laura, o elevă care numai colegă nu mai era, era mai degrabă una din alea nelinistite.

O simteau ei.

Umplea singură jumătate de clasă si toti profesorii o opreau pe drum să îi spună cîte ceva doar pentru a o privi cîteva clipe în plus.

Ajunsese cu fotografia chiar si în VOUGE.

Iar răspunsurile ei la lectii reprezentau adevărate parade de umor.

Trebuia doar ascultată.

Într-o zi, pe cînd era de serviciu la secretariat, Melissa se trezi cu noua colegă înăuntru.

Se bucură că Laura o alesese tocmai pe ea si venise să îi facă o vizită.

Zburda ca un fluture printre mobilele si masinăriile fetei.

La un moment dat, pe cînd Melissa era cu ochii în altă parte, apăsă pe o clantă care era deschisă si pătrunse, cu multă curiozitate într-o cămărută rezervată echipamentului sportiv al scolii.

Nerăbdătoare, răscoli totul si Melissa se gîndi că urma să aibă de lucru, nu glumă…

În cele din urmă Laura puse mîna pe o pereche imensă de chiloti de baschet rezervată băietilor, o băgă sub tricou si părăsi repede secretariatul si privirea nedumerită a colegei.

– Hei, de ce i-ai luat?

– Nu stiu. Nu mă întreba nimic. Trebuie să plec cu ceva si la urma urmei cred că am să îi aduc înapoi.

Brusc, Melissa îsi dori ca chilotii respectivi să fi fost nespălati.

Voi să insiste încă odată dar Laura dăduse deja coltul.

Acest mic furtisag o întristă mult mai mult decît ar fi crezut.

Ajunsă acasă, stătu tot timpul cu capul plecat pînă ce mama ei începu să o descoasă si la aflarea motivului supărării fetei o sfătui să îi dea telefon Laurei, să îi ceară să înapoieze echipamentul.

Melissa sună si Laura răspunse tîrziu, tîrziu de tot.

După o pledoarie lungă, Laura îi răspunse scurt – NU.

Nu vroia să înapoieze chilotii de baschet.

Si afară ba ploua, ba ningea. Nici natura nu se putea hotărî.

Trecere

Măi frati ca brazii, voi stiti ce e ăla SARPE? E animalul care se repartizează pe gratis, îti e strecurat în casă si individu ti se ascunde în scaunul de la toaletă si asteaptă ca tu să te asezi cu nevinovătie,

să-ti faci nevoile acolo, mică, mare si el, serpele, să prindă momentul si să te muste de părtile moi, care vasăzică de cur, sau Doamne fereste, chiar de momite si pe urmă aleluia urmasi?

Nu, nu, nu cred că s-a gîndit nimeni la o astfel de posibilitate cu totul funestă si prin urmare noi ne punem jos fără nici o bănuială. Dar dacă?…

Eu am început să mă uit în interiorul scaunului cu toată atentia si nu fac nici măcar un pîrt fără o cercetare prealabilă, fie presiunea aia cît de mare.

De cîtiva ani o fac în liniste si sufletul mi-e împăcat cu taxele.

Dar am comis greseala să i-o spun lui Nae. Care a rămas cu dumicatul la mijloc, m-a privit lung si mi-a zis:

DAR DACĂ SERPELE A TRECUT PRIN APĂ ÎN PARTEA CEALALTĂ A SIFONULUI?

Ei uite, la chestia asta nu mă gîndisem. Si au început iarăsi cercetările…