Membră a “Uniunii Scriitorilor din România”.

Membră a “Societății Scriitorilor Bucovineni”.

 

Premii (selectiv):

Premiul acordat de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Bacău, pentru poezie, 2006,„Oglinda fractală”

Premiul acordat de Uniunea scriitorilor din România, filiala Bacău, pentru proză, 2014,„Sfinxul și oglinda de jad”

Premiul „Fundaţiei Culturale a Bucovinei” pentru poezie, în 1998, 2001, 2002, 2006, 2017

Premiul „Societăţii Scriitorilor Bucovineni” pentru secţiunea de poezie, în 2005, 2013, 2017

Premiul internaţional pentru poezie religioasă „Poesia attiva”, Torino, Premiul I – 2007, Premiul II – 2009

 

Activitate literară

Debut publicistic în revista “Muguri” a Colegiului “Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi în anul 1965;

Colaborări la publicaţii: “Convorbiri literare”, “Bucovina literară”, “Tibiscus”, “Plai Românesc”, “Junimea Moldovei de Nord” , „Luceafărul”, „Limba română”, „Hyperion”, „Ţara fagilor”, „Ardealul literar şi artistic ”, „Dacia literară”, „Plumb”, „Citadela”

Volume publicate:

CHEMAREA TĂCERII Editura Helicon, Timişoara, 1997 – poezie

PERLA ÎNFLOREŞTE ÎN ADÂNCURI Editura “Augusta”, Timişoara, 2000 – roman

SOARELE ALB Editura “Augusta”, Timişoara, 2001 – poezie

ROUA DEŞERTULUI Editura “Augusta”, Timişoara, 2003 – poezie

ÎNTRE DOUĂ TĂRÂMURI Editura „Artpress”, Timişoara, 2004 – poezie

OGLINDA FRACTALĂ Editura AXA, Botoșani, 2006 – poezie

CADUCEUL LUI MERCUR Editura AXA, Botoșani, 2008 – poezie

MIROIR FRACTAL Editura AXA, Botoșani, 202009 – poezie

CĂLĂTORUL CU ARIPI INDIGO Editura AXA, Botoșani, 2010 – poezie

CASCADA CU AMBELE CAPETE ÎN CER Editura TIPOMOLDOVA, Iași, 2012 – poezie

SFINXUL ȘI OGLINDA DE JAD Editura CHARMIDES, Bistrița, 2013 – roman

FLUTURELE ȘI EVELINA Editura CHARMIDES, Bistrița, 2015 – poezie

ROATA DE CIRC Editura Ateneul scriitorilor, Bacău, 2016 – poezie

Prezenţe în antologii, enciclopedii:Istoria literaturii române” de Ion Roman, 2007; „Enciclopedia Bucovinei. Personalităţi. Suceava”, Emil Satcu, 2004.

Redactor coordonator al revistelor: „Ierarhia de lumină”, „Licăriri”, „Visul de luceferi”;

Redactor al revistei „ŢARA FAGILOR”.

           

 

REFERINŢE CRITICE (SELECTIV)

 

„Fiinţă pasională, vibratilă, trăind romanţios ca o „ ardere vie” şi transferând în poezie prea-plinul sufletesc, VIORICA PETROVICI se vrea mireasa cerului. Poeta-pasăre, străbătând „ploile de aur ale eterului” cunoaşte doar limbajul iubirii.”

„Intrăm, de fapt, în paranormal, translăm „în altă geometrie”. Candoarea, transfigurarea, iniţierea — ar fi, rezumativ spus, treptele acestei deveniri poetice, exploatând acum cunoaşterea extrasenzorială. În transă, traversând un şir de existenţe, atingând starea de visare după ce, într-un zbor continuu (anulând timpul), poeta, ieşind din trup, naveta „între două tărâmuri” (cum suna titlul unui volum din 2004), ea — devenind un sorb vertical, de vibraţie cosmică — descoperă singurătatea. Alchimia tantrică (altădată) şi vibraţia cântecului (acum „una cu tăcerea”) întreţin acest zbor magic, un neîntrerupt transfer de energie, transparenţa. O altă geometrie, aşadar, inaccesibilă neiniţiaţilor. Îmbătată de beatitudine, ea poartă — mai degrabă voalat — nostalgia androginului, acest mesaj subliminal fiind lansat de cea care se înfăţişează în irealitatea lumii ca o „iluzorie formă de femeie”.

De izbitoare bogăţie lingvistică, poezia Vioricăi Petrovici, manevrând dezinvolt neologisme rămâne, totuşi, „un izvor de cântec”. Deşi denunţă precaritatea prezentului, deşi recunoaşte deşertăciunea unei lumi care şi-a pierdut / vidat sensul, această poezie este un imn al bucuriei.

Îmbătată de beatitudine, ea poartă — mai degrabă voalat — nostalgia androginului, acest mesaj subliminal fiind lansat de cea care se înfăţişează în irealitatea lumii ca o „iluzorie formă de femeie”. O voce care impune, care scrie altfel.”

Adrian Dinu Rachieru

„Convorbiri literare”, iunie 2007

 

O poetică a înluminării

Călătorul cu aripi indigo (Editura Axa, Botoșani, 2010) este al optulea volum al Vioricăi Petrovici, în a cărei poezie „o măreață dimineață a simțurilor netocite răspândește transparent peste lume fluxul emoțional.” (Vasile Spiridon) Cu toate acestea, poezia de acum nu e sentimentală, ci transmite experiența inițierii în transgresarea materialității senzoriale, ritual abisal al ființei, distilând simboluri antropozofice, viziune spirituală orientală și practici yoghine. Reprezentarea poetică a „tărâmului indigo”, prin cascade de metafore, este dublată de transfigurarea plastică a ființelor care-l populează, realizată în mod excepțional de pictorul Cătălin Alexandru Chifan, în ilustrațiile și coperta volumului: „(…) Urci prin oceanul de flăcări blând și uimit// Auzi cascada logosului pur/ Din lumea nenăscutelor mistere/ Vezi cum se naște Începutul/ Într-un abur de miere iau forme/ Întâi nevăzutele uriașe înspăimântătoare/ Mai necuprinse decât galaxiile/ Unele solide altele arzătoare// Cele ce se pot segmenta/ În miliarde de porți și apoi reuni/ Nasc prin suflarea lor planuri cerești (…)”.

Experiența dilatării perceptive pare transcrisă în stare de transă, cu formulări eliptice, lipsite adesea de punctuație, care bulversează fraza și pulverizează sensul în mai multe zări. Doar „fântâna cuvânt”, cuibul în care pulsează imaginea poetică, este inepuizabilă. În jurul ei și al numelor cu valoare simbolică (Alighieri, Trismegistul, Fenix, Timpul, Sucevița, Shambala), eul își propagă aurele corpurilor astrale, în lumi paralele, indigouri care multiplică ființa lui transparentă și înluminează corpul fizic al lumii. Din experimentarea extatică a fiecăreia dintre aceste fracții ale ființei, apare rescrierea ei sinestezică.

Animat de un elan energetic expansiv, ascensional și proteic, eul remodelează alcătuirea întregului univers. Elementarul eliberat de materialitate se rotește, vibrează, pulsează, se învolburează, este înmiresmat și dulce-mieriu, muzical, tandru și mângâios. Indigoul, culoarea multiplicării lumilor astrale, trans-senzoriale, este secondat de culorile și non-culorile locuirii terestre, verdele, roșul, galbenul, albul și mai ales albastrul, luate parcă de pe pereții mănăstirilor bucovinene.

 

O poetică a înluminării, în „Bucovina literară”, Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni, nr. 7-8, 2011, pp. 88-90, republicat în Sabina Fînaru, Translucidităţi, Prefaţă de Elvira Sorohan, Editura Paralela 45, 2014, p. 210-211.

 

„Construite din decupaje imagistice, ca un fel de fotograme, textele au un mod aproape subliminal de a-ţi capta atenţia, asemenea reclamelor TV, cu singura menţiune că Viorica Petrovici reuşeşte să transpună în cuvinte o energie emoţională extrem de concentrată, de multe ori empatizantă cu cititorul.

Această energie teleportativă care sparge bariera dintre ficţiune şi real are delicateţea unui confort al lecturii dincolo de aspectul ei aproape terapeutic. Acest principiu al armoniei, respectiv capacitatea de a introduce o ordine în masa de impresii senzoriale, reprezintă o forţă originală şi sintetică a spiritului, în fond o capacitate umană vizionară, cu vibraţie aproape cosmică.”

Gelu VLAŞIN

„BUCOVINA LITERARĂ”, nr. 9(115)/2000, p. 20.

Pe lungul drum cãtre revelaţie – POEZIA

Trăirea erotică apare la Viorica Petrovici ca singurul culoar, singura poartă de acces spre viaţă, iubirea păstrând în acest volum aceeaşi aură mistică şi aceeaşi senzualitate întâlnită şi în volumele anterioare. Relaţie trăită aproape la modul sacru, iubirea înseamnă pierdere de sine şi dematerializare.

Rodica MUREŞAN

DACIA LITERARĂ, nr. 5/2006

 

„ Dacă Shiva ar coborî din templul său ceresc de pe tronul său de aur, special pentru a sufla în candela aprinsă de Viorica Petrovici, candela nu s-ar stinge. Aceasta pentru că lumina vie a poeziei aprinsă aici, pe pământ, de poetă, emană atâta candoare şi romantism, încât puterile cosmice ar deveni amnezice şi ar uita forţa lor întunecată, punitivă.

Versurile ei au un grad de inefabil, de transfigurare, ce le face aproape inaccesibile în peisajul liric actual, care se dedă la tot felul de practici, tot mai perverse.

E greu de emis un discurs paralel cu cel al Vioricăi Petrovici, pentru că autoarea se avântă în trăiri extatice pentru care există limbaj. Poezia ei este o broderie fină ca spuma de mare, pe marginea acestor trăiri. Condiţia să-i prelungeşti existenţa este să nu o atingi. Trebuie privită de la distanţă, venerată prin empatie. Orice apropiere ar strivi-o, i-ar răpi frumuseţea… Poate că preţul plătit este întotdeauna prea mare, testul întotdeauna prea dur. Poate că şi inefabilul are o doză de cruzime, pentru că impune altitudine. Dar poate că există un secret pe care numai Viorica Petrovici îl ştie. Iarba fiarelor, duhul pământului, albastrul mării şi-ar fi depus taina în mâna mică a poetei, în aura ei de bucovineancă.”

Carmelia LEONTE

„DACIA LITERARĂ”, Anul XIV, p. 48, nr. 4(51)/2003

 

„Se pare că Viorica Petrovici îşi asumă o condiţie plină de responsabilitate facilitând, prin paratextul romanului o identificare lipsită de false pudori între narator şi autor în persoana sa biografică.

Originalitatea sa constă în racordarea scrisului la expresi­vitatea defazată a contemporaneităţii artistice, chiar accidentale pe care, pe de altă parte, pare a o repudia pe motivul mercanti­lismului său excesiv. Odată consumismul demascat, şi asta prin apelul la Eminescu şi amintirea lui Decebal, credem că autoarea se poate recunoaşte într-o parte a fenomenului cultural vestic atât ideologic prin tematica abordată, care se susţine pe estetismul existenţial promovat pe fundalul unei aderenţe obvioase la spiritualitatea orientală, pe o libertate morală invidiabilă, pe încorporarea tradiţiei locale la universalitate, cât şi textual prin acceptul dat scrisului cu teză ca modalitate viabilă de a te exprima estetic.

Dar ceea ce demonstrează apartenenţa textului Vioricăi Petrovici la postmodernitate este în primul rând satisfacţia exprimării textuale care uzează de percepţia proprie ca unic instrument puternic personalizat, şi prezentat ca atare, al expunerii.”

Onoriu COLĂCEL

„Monitorul”, Arte  , p. 7B, 18 octombrie 2000

 

 

„Plină de har, lucrându-şi îndelung şi cu migală de bijutier productele literare, creându-şi un stil imediat recognoscibil, poeta (dar şi prozatoarea poetă) Viorica Petrovici este deja o scriitoare împlinită.”

Radu CÂRNECI

Bucureşti, ianuarie 2002

 

„Seducţia lirică a discursului se exercită prin temele pe care le abordează, versurile fiind efectiv cantonate sau numai fulgerate de neliniştirile fiinţei: dragostea, sentimentul însingurării şi al morţii, extazul mistic neîncrâncenat, deşertăciunea vremurilor aberante ce s-au abătut asupră-ne răul istoriei etc.

Aparenta linişte a poetei aproape că induce în eroare, însă, ascunsă ca vechii înţelepţi în peşteră (a Sinelui) aşteaptă cititorul care să o urmeze în pustiul şi deşertăciunea instalată irevocabil în lumea înconjurătoare pentru a-i (re)descifra sensurile, încercată de mari voluptăţi, iubirea este şi aici o suferinţă sfântă, un sentiment impregnat de hieratism, dar şi de bătaia de clopot a timpului…

Într-un catharsis pictural şi într-o cromatică a sentimentelor, predilecţia pentru alb, negru şi violet vine în prelungirea acestui sentiment, developând stări psihologice şi comunicând o criză existenţială: albul vorbeşte despre desueta puritate feminină, negrul despre virilitatea şi demoniacul masculin, în timp ce violetul devine culoarea seducţiei, o culoare hermafrodită, născută parcă din acuta dorinţă a redobândirii androginului.

Există convingerea că traversăm un şir de existenţe, genezele fiind o altă atracţie exercitată asupra poetei. Astfel cosmogonia sa adoptă modelul kantian cu început ca o avalanşă de lumi (popoare) ce izvorăsc şi se pierd în neant. Ca în Vechiul Testament, noroadele şi cetăţile sunt ameninţate de pietre, iar scurgerea seminţiilor este rătăcirea lor legendară.”

Rodica MUREŞAN

„POESIS”, p.20, iulie 2003

 

„Iubirea este o cale de cunoaştere şi de apropiere de divinitate. Pasiunea este debordantă, trupul nu o mai poate cuprinde în învelişul său. Frenezia erotică aminteşte de imaginea zborului din volumul lui Nichita Stănescu „O viziune a sentimentelor”.

Viorica Petrovici se caută de fapt pe sine, prin iubire. Ca o romantică incurabilă ea vrea să transpună lumea visului în „stare de trezire”. Iubirea este „perla” care „înfloreşte în adâncuri” şi care deschide drumul spre celălalt partener al cuplului sau spre Dumnezeu”.

Ion Radu ZĂGREANU

ARDEALUL LITERAR ŞI ARTISTIC”, p. 37, Anul IV, nr. 3/2000

 

„Viorica Petrovici convinge mai ales prin cărţile sale de versuri, riguroase selecţii ale unor texte vibrând de poeticitate a căror originalitate constă în trăirea pasională a reveriei şi în disponi­bilitatea pentru mai multe teme şi stiluri de a comunica emoţia.”

Marcel MUREŞEANU

Cluj, ianuarie 2004

 

„Caracterul exorcist al acestei poezii este evident, alunecând aici dintr-un soi de silogism liric marcat de o mare forţă, vizează imaginile durerii scriind pe muchia dintre suferinţă şi visare, într-o astfel de stare sensibilizată, versurile vor fi fulgerate de sentimentul morţii, de răul veacului, de clipa precară şi realul vidat de sens”.

Rodica MUREŞAN

„LUCEAFĂRUL”, nr.10, 20 martie 2002

 

„O lirică intimistă, fără a fi intimă, livrescă şi ludică atât cât face bine poeziei, este unda de propagare în spaţiu şi timp a Vioricăi Petrovici. Robacitatea cioplitorului în piatra tare a cuvântului devine tot mai vizibilă cu cât înaintăm în hăţişul poematic.”

Emilian MARCU

CONVORBIRI LITERARE”, nr. 12/2003, p. 135

 

„Autoarea se transformă într-un receptor al pulsaţiilor proxi­mităţii şi ale universului, totul contopit etern cu fiinţa iubită, o existenţă în şi prin aceasta, condiţie intrinsecă a vieţii externe. Până şi divinitatea într-o singurătate tainică poate fi ocrotitoare printr-un sentiment de dragoste mistuitor, cauză a izolării într-o veghe fără de uitare. Cu simplitate, zborul are ca simbol firesc aripa, întâlnită ades ca o atracţie spre alte tărâmuri, spre infinit. Creaţia, fizic şi intelectual, este acum înţeleasă la nivelul maternităţii, viaţa iscându-se pentru poetă din adâncul primar al eternităţii. E un proces care transformă concretul în simbol, în abstract, trupul în vas şi sufletul în cunoaştere. Autoarea mai face un pas acum pe purtătoarea războaielor paşnice, „Tabla de şah”, confruntându-se cu nefiinţa.”

Tit Liviu POP

MESAGERUL LITERAR ŞI ARTISTIC”, 12 februarie 2002  

 

„Cărţile Vioricăi Petrovici impun o scriitoare cu o individualitate bine definită. Scriitura echilibrată şi armonioasă trădează un tem­perament solar, de sorginte clasică, dar familiarizat cu insurgenţa modernităţii prizată în doze tolerabile. „Soarele alb” freamătă între teluric şi astral unde predomină cerescul într-un diafan balet al sentimentelor. Din structura simfonică se detaşează un fel de imn al bucuriei care fecundează ideal cosmosul.

Izvorând din generozitate afectivă, cuvântul reclamă asocieri pe măsură, edificându-se în viziuni emblematice, mai cu seamă în registrul erotic.”

Gheorghe LUPU

„HYPERION – CAIETE BOTOŞĂNENE”, p. 33, nr. 1/2003

 

 

„Povestiri tulburătoare învârstate de oaze poematice care ţâşnesc ca nişte gheizere în discursul narativ sporind coeficientul de carate al scriiturii situate sub zodia iubirii de oameni şi de Dumnezeu, un loc intermediar pe această scară revenindu-i lui Eminescu – nume menit să declanşeze miracole pentru cel ce-l rosteşte cu neţărmurită dragoste şi-şi cufundă fiinţa în el ca în Nirvana.

Prozatoarea atinge nu o dată stări de beatitudine duse până la paroxism contopindu-se şi chiar identificându-se cu spaţiul. Prozatoarea are conştiinţa excepţionalităţii ei puritane într-o lume tot mai meschină şi mai ingrată…

Există în prozele Vioricăi Petrovici o iubire ce transcende trupul şi se ridică deasupra gândului unde prejudecata nu trebuie să existe. Deci totul trebuie proiectat în mentalul neatent să cântărească totul cu măsuri omeneşti. Prin credinţă şi meditaţie se pot întreţine forţe, a muntelui, de exemplu, care duc la vindecările sufleteşti şi trupeşti ale celor mai absurde dureri şi suferinţe, la un preaplin de fiinţă şi de energie psihică în stare să înlocuiască deopotrivă hrana şi somnul.

Lectura cărţii în care Viorica Petrovici face să alterneze proza cu poezia de factură Zen se vrea şi reuşeşte să fie un antidot împotriva vidului sufletesc, a singurătăţii şi chiar a morţii”.

Ion ROŞIORU

„CONVORBIRI LITERARE”, nr. 1/2001, p. 40.

 

Aproape de liman

În volumul, intitulat „Între două tărâmuri”, remarcăm ceva aparte în peisajul poeziei contemporane.

În, poemul „O înflorire de magnolii ” avem profesiunea de credinţă a autoarei: „Durerea e mai aproape de om/Decât înţelepciunea […] Clipa adevărului doare /Clipa fuziunii/Ce naşte din om zborul doare”. Poeta recunoaşte cu regret refuzul frumuseţii şi adevărului din partea semenilor, justificat sau poate nejustificat, dar oricum motivat de efemeritatea lucrurilor bune, tot ce e frumos durează cât o înflorire, adică o clipă, iar cine alege durerea se bazează pe eternitatea ei. Sisif făcea la fel, alegea durerea zi de zi, dar Albert Camus spunea că Sisif este fericit. Şi schimbând acum reperul, de la spiritualitatea elenă la cea creştină, ne putem întreba comparativ: lisus este un Sisif? Poeta răspunde acestei interogaţii ipotetice: „El se oferă iar şi iar /înjunghiat în iubire/Iar din durerea-i plouă târziu/Ca dintr- un diamant  lumină “. Spiritualitatea traversează sufletul autoarei nu doar livresc, ci la modul concret: „Trec prin mine călugăriţe/Ale cercului mistic – extaz”. Prin fiecare din noi trec din când în când călugări şi călugăriţe, dar poate prea rar, fiindcă preferăm durerea – nu-i asa? Ne sperie iubirea, fugim din calea ei, demisionăm.

Dar spiritualitatea nu înseamnă doar trăire, traversări pasagere ale unor stări de spirit. Viorica Petrovici insistă în acest volum că spiritualitatea înseamnă mai mult, înseamnă iniţiere. Cităm din poemul „O stea “: „Transparentă făptura ta pură/îşi revelează organizarea/Perfectă a interiorului/Planuri egale ca înălţime/Legate printr-o scară spiralată/Albă neştiută decât de călăuze”.

Cristian GALERIU

HYPERION – CAIETE BOTOŞĂNENE nr. 2/2005

 

O poetă solară

Volumul Roua deşertului al Vioricăi Petrovici se înscrie în acea poetică senină, ce ne aminteşte de “dimineaţa poeziei”. Nu întâlnim acea ironie şi gravitate a poeziei scrisă cu încrâncenare sau văzută ca o revoltă. Dimpotrivă, Viorica Petrovici practică un discurs autoreferenţial, axat pe câteva teme, am putea să le spunem solare : lumina, valul, zborul, apa. Sensibilitatea ei răspunde acestor teme. Uneori discursul ei are influenţe din poezia japoneză veche, de tip tanka : “Trec stoluri de păsări ochii sclavului/ Trec colonii se sclavi ochii regelui/ Imperii şi superputeri abur/ Într-o oră a unei dimineţi/ Sub nisipul deşertului paşii cămilei” (Paşii cămilei).

Mariana CRIŞ

“LUCEAFĂRUL”, nr. 11/ 23 martie 2005

 

„Poeziile sunt frumoase, „meliflue” (adjectiv dedus în clipa aceasta de la un nume propriu ce-ţi este probabil necunoscut: Laurenţiu Melifluus de Novac, episcop şi orator eclesiastic din epoca străromână, având o voce pe care i-o deducem din textele lui, dulce şi frumos curgătoare precum mierea). Toate piesele şi din volumul „Chemarea tăcerii” şi din şpaltul „Soarele alb” sunt la fel de valoroase, incantatorii, frumos curgătoare (Vezi? Eu mă exprim mai direct, mai simplu. Nu zic „energie emoţională extrem de concentrată”, ca Vlaşin, „pasiune debordantă” ca Zăgreanu, „satisfacţia experimentării textuale” precum Colăcel, poezia de factură Zen, ca Roşioru). Multe bucăţi, şi de acolo şi de dincolo, m-au oprit în loc, contemplându-le, repetând lectura de mai multe ori, mi-a plăcut cântecul…”

Ion ROTARU

Scrisoare personală. Bucureşti, vineri, 20 iulie 2001

 

Poeta merge la esenţe pe linia unei cunoaşteri extrasenzoriale care permite „translaţia în altă geometrie”. Ceea ce surprinde în poezia Vioricăi Petrovici este bogăţia lingvistică a discursului său liric, îmbinarea subtilă dintre psihologia abisală şi filosofia de tip existenţial precum şi recursul la o anumită dimensiune paranormală a realităţii.

Valeria Manta Tăicuţu

Revista literară „Luceafărul”, mai  2007

 

…Viorica Petrovici convinge (şi învinge!) prin poezia de dragoste! Creaţie de un lirism adânc – luminos, trimiţând, nu o dată, la ispitiri orientale, aproape religioase, poezia sa dăruie (fără a primi pe măsură! ), de unde acel ton superior – dramatic, de un inefabil cuceritor. Sosind, mereu sosind, asemenea unei zeiţe întrupându-se din tainele naturii, poeta îşi împodobeşte fiinţa interioară, cu stări esenţiale şoptite ca într-o transă, ca într-un dicteu de calitate indubitabilă. Cântec şi descântec modern, de o feminitate şi puritate din alte vremi, creaţia sa ne îndreptăţeşte speranţa în acea idee platoniciană, cum că Binele se întrupează din puterea Adevărului şi a Frumosului într-o unică stare subliniind IUBIREA …”

Radu Cârneci

Revista lunară de cultură „ARGEŞ”, august 2005

 

 

Înzestrată cu paleta cromaticii sentimentale, Viorica Petrovici scrie o poezie agravitațională, a stărilor extatice. Totu-i vis și armonie, dar fără noapte bună, din moment ce o măreață dimineață a simțurilor netocite răspândește transparent peste lume fluxul emoțional. Desigur că, în această atmosferă intimistă, de prea – plin sufletesc nezăgăzuit, iubirea nu poate semnifica decât pierdere/câștigare de sine.

Vasile Spiridon

 

 

 

Oglinzile fractale ale feminității

 

Într-un dialog de acum câțiva ani cu Aurel Pop, poeta Viorica Petrovici își formula credoul artistic astfel: „Cred în puterea transformatoare a verbului, cred în evoluție pe toate planurile, cred în acea creație care trece prin minte și inimă simultan și care aduce o stare autentică. Cred în poezia cu o bogată informație ezoterică, științifică, de respirație cosmică. Cred în inspirație divină și zbor.”

Pentru prozatoarea din Sfinxul și oglinda de jad (Editura Charmides, Bistrița, 2013), lucrurile stau la fel, de vreme ce literatura ei pare a fi un mijloc de comunicare esențială, a unei viziuni și cunoașteri de tip mistic a universului psiho-fizic, izvor și „oglidă fractală” a tot ce există; pentru care limbajul vrea să fie un vehicul care să transporte experiențele concrete în depărtări extrasenzoriale, să intensifice imaginația și să trezească capacități intuitive latente în hotarele alcătuirii omenești; scrisul însuși ar deveni astfel o tehnică de purificare individuală și de integrare în aceeași matcă a realității și iluziei, a bucuriei și durerii, a sublimului și grotescului.

Sabina FÎNARU

Oglinzile fractale ale feminității, în „Bucovina literară”, Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni, nr. 5-6, 2014.

 

„Acțiunea romanului autoficțional Sfinxul și oglinda de jad (CHARMIDES, 2013), semnat de Viorica Petrovici, este transpusă într-o geometrie sacră, aparținătoare unei cîtimi dintr-un infinit fractal […] Protagonista plină de energie pozitivă, încearcă să pună ordine în înșiruirea de impresii senzoriale, să fie în rezonanță cu un principiu cosmic – cel al Ordinii și Organizării pline de înțelepciune a Universului, scopul fiecărei experiențe trăite fiind să o facă permiabilă la împlinirea spirituală. Ea se simte ca o preoteasă oficiind într-un vechi templu (egiptean, dar mai ales dacic, având în vedere discursul sensibil tracomanic), de unde descoperă adâncimile uimitoare ale cerului. Nu mai încape nicio îndoială că se poate debarasa de afonie pentru a asculta muzica sferelor cu urechea sufletului și că se teme să nu asurzească de atâta … lumină într-un areal în care orice fenomen, trăire sau ființă propagă vibrații.”

Vasile Spiridon

„CONVORBIRI LITERARE”,  februarie 2015

 

Comments are closed.