Constantin Pricop (20 ianuarie 1949, Piatra Neamţ) este un critic şi istoric literar, poet. Este fiul Aurorei Pricop (născută Pătraşcu), învăţătoare, şi al lui Constantin Pricop, profesor. Urmează şcoala elementară la Piatra Neamţ, apoi Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava şi Facultatea de Filologie, secţia română-franceză, a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, absolvită în 1972.

În 1971-1972 este redactor-şef al revistei studenţeşti „Alma Mater”. Lucrează, succesiv, pe posturile de corector, redactor şi secretar general de redacţie la revista „Convorbiri literare”, în 1991 intră ca lector la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, iar din 1992 predă la Facultatea de Litere a Universităţii ieşene, unde avansează până la gradul de profesor. Mai îndeplineşte funcţia de redactor-şef al publicaţiilor „Sud-Est” (1991-1992) şi „Continent” (din 1999). Colaborează cu poezii şi critică literară la „România literară”, „Cronica”, „Dacia literară”, „Steaua”, „Contrafort”, „Contrapunct” etc.

Pricop debutează în revista şcolară suceveana „Sinteze”, iar editorial cu volumul de versuri Viaţa fără sentimente (1982), unde „acumulează observaţii nonsubiective în naturi moarte de-a binelea” (Marian Popa). O stilistică austeră înrămează aici o afectivitate minimă sau absentă. Răceala conceptualului apare în acelaşi timp ca efect retoric şi cauză producătoare; dar în ambele cazuri ea este o semiprezenţă, în sensul în care este integrată mai curând ca sugestie decât ca factor explicit.

În montajul imaginilor predomină ralantiul, semantizarea lentă, iar ca instrument bisturiul, care decupează doar aparent cu indiferenţă. Nu cerebralul, ci arbitrarul este absent: „Lama taie orice; / zâmbetul sticlos / nu lasă speranţe. / Stă sub apă, sub­ţire, / gata să separe / orice imagine / de modelul ei viu. / Sec­ţionare nesângeroasă. / în fisură se preling / aburi otrăvitori. / Cel viu rămâne / pentru totdeauna singur. / Imaginea mai pluteşte o vreme. / Se descompune apoi / într-un ochi de baltă. / Tulburat de vânt” (Cuţit).

 Cea mai importantă carte a lui Pricop este Marginea şi centrul (1990), un eseu care disimulează, sub aparenţele modeste de culegere de fragmente teoretice şi analize aplicate, orgoliul de a schiţa o teorie a criticii şi, implicit, un manifest. Autorul pledează pentru relaxarea sau mai curând pentru reformarea conceptului de „critică este­tică”, adică pentru depăşirea unei sintagme legitim operaţio­nale strict contextual (deceniul al şaptelea al secolului trecut, marcat de foiletonism şi de recuperarea militantă a valorilor interbelice). Problemele majore ale vieţii, puse în joc de literatură, ar cere mai mult decât consideraţii circumscriind „calitatea imaginilor”, „unitatea stilistică” etc.

Chiar dacă astfel de calificări dau o idee despre „specificul” literaturii, ele o reduc, după Pricop, la condiţia de hobby, refuzându-i „semni­ficaţia majoră pe care o are în viaţa noastră” . Teoria este construită modular, coagularea ei fiind pusă în perspectiva unei arheologii pe sărite a modernităţii literare româneşti. Studiile de caz, consacrate lui I.L. Caragiale, Urmuz, Nichita Stănescu etc., sunt remarcabile, polemice, cu multe lucruri originale.

O amplificare a acestor idei poate fi aflată în Seducţia ideologiilor şi luciditatea criticii (1999; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi). Pricop focalizează perioada interbelică, deconstruindu-i structu­rile, raporturile de forţă, direcţiile / traseele, viciile reprezenta­tive. Din rândul ultimelor, autorul se opreşte la „predominanţa literară din cultura română ca un element favorizant pentru circulaţia ideologiilor”. El crede că „marile probleme ale societăţii româneşti au fost discutate la modul eseistic-literar, nu ştiinţific”, concluzia fiind totodată un reproş a cărui referinţă depăşeşte interbelicul.

Volumul Literatura şi tranziţia (2000) conţine eseuri şi medalioane pe teme diverse, precum cenzura, necesitatea reevaluărilor, contextualizările politice ale literarului, balcanismul, postmodernismul, criza criticii etc. Regimul predilect al discursului este cel general-abstract, cu exemplificări minime, riscul, neevitat întotdeauna, fiind preluarea de truisme.

Într-o lucrare de istorie a literaturii române vechi, Naratori şi modelare umană în medievalitatea românească (2000), semnată alături de Elvira Sorohan şi Valeriu P. Stancu, Pricop analizează şi defineşte aplicat timpul naraţiunii în cronicile lui Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce.

 

Opera

 

Viaţa fără sentimente, Bucureşti, 1982;

Marginea şi centrul, Bucureşti, 1990;

Seducţia ideologiilor şi luciditatea criticii, Bucureşti, 1999;

Literatura şi tranziţia, Iaşi, 2000;

Naratori şi modelare umană în medieva­litatea românească (în colaborare cu Elvira Sorohan şi Valeriu P. Stancu), Iaşi, 2000.

Informatii preluat de pe http://www.crispedia.ro.

Leave a Reply