Miron Kiropol (29 septembrie 1936, Bucureşti) este un poet. Este fiul Elenei (născută Stanciu) şi al lui Simion Chiropol, plutonier de jandarmi, învaţă, între 1951 şi 1954, la Liceul „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti şi urmează, doar în 1955-1956, cursurile Facultăţii de Filologie din Bucureşti. Îşi câştigă apoi existenţa lucrând ca arhivar, bibliotecar, muncitor agricol, corector la revista „Gazeta literară”. Debutează cu versuri în 1963, la „Contemporanul”, iar editorial în 1967, cu Jocul lui Adam. Urmează alte două volume de poezii: Schimbarea la faţă (1968) şi Rosarium (1969), ultimul rămas însă nedifuzat şi ulterior dat la topit drept represalii pentru că, în septembrie 1968, profitând de o invitaţie la un colocviu de poezie ce urma să aibă loc în Belgia, Kiropol luase decizia, sub şocul invadării Cehoslovaciei, dar şi – mai lucid decât mulţi alţii – convins că nimic nu se va schimba în România, să nu se mai întoarcă în ţară. Are şansa de a fi sprijinit de personalităţi precum Pierre Emmanuel sau Vintilă Horia. După un scurt interludiu spaniol se stabileşte definitiv în Franţa, la Paris. Aici urmează timp de un an cursurile Institutului Catolic şi lucrează ca paznic de muzeu; începe să picteze, din nevoia de a se face cât mai repede înţeles, reuşind să expună, să se facă remarcat şi chiar să vândă din tablourile sale.
Cu trecerea timpului devine poet şi scriitor de limbă franceză, tipărind în anii ’80 şase volume de versuri şi în 1991, unul de proză memorialistică foarte specială, poematic-filosofică, Diotima. În 1983 cunoscutul editor de poezie Guy Chambelland îi dedică un număr al revistei sale „Pont de I’epee”. De-a lungul anilor ’90 îi apar, în limba în care a început să scrie şi la care nu a renunţat niciodată, câteva cărţi fundamentale: Această pierdere (1992), apoi versiunea românească a primului volum din Diotima (1997), conţinând dublul paginilor din ediţia franceză, al doilea volum (1998), precum şi Făt-Frumos din lacrimă (I-II, 1994-1996), epopee proiectată în mai multe volume ce vor însuma între zece şi cincisprezece mii de versuri. A tradus în româneşte din Eugenio Montale, Cecco Angiolieri, Dino Campana, Salvatore Quasimodo şi din lirica olandeză contemporană, iar în franceză din Ion Caraion şi Mircea Dinescu. în 1992 a fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor şi cu cel al Academiei Române, iar în 1997, la primul Festival Internaţional de Poezie de la Oradea, i se acordă Premiul pentru Opera omnia.

Cu poemele sale româneşti adunate în Această pierdere, Kiropol „a înviat pentru marea noastră poezie”, afirmă Mircea Ciobanu, care a semnat, pe coperta a patra a volumului, un frumos text de întâmpinare-reîntâmpinare a colegului său parizian. Cartea reia, prescurtat, titlul primei plachete tipărite de poet în limba franceză: Dieu me doit cette perte (1983); vers superb, de o mare profunzime, vers-etalon pentru întreaga poezie scrisă în exil de Kiropol, vrând să spună că Dumnezeu datorează celor aleşi (din veac) o (mare) pierdere (suferinţă, tragedie). Reprezentând un câştig, deopotrivă pentru autorul volumului şi pentru literatura română, Această pierdere îl situează, firesc, pe autor în prima linie a liricii române contemporane. Remarcabilă este însă nu numai valoarea acestui poet prea puţin cunoscut deocamdată publicului, ci şi deschiderea poeziei sale, pe care o scrie cu o mare îndrăzneală a imaginaţiei şi a spunerii, cu o concentrare uneori aproape telegrafică, împinsă până la (aparenta) stângăcie şi obscuritate. După precedentul conceptului de „roman total”, s-ar putea vorbi în acest caz de o poezie totală, prin raportare la existenţă, în cel mai dezmărginit sens al ei. Toate lumile şi toate contrastele posibile par a-şi fi dat întâlnire în poezia lui Kiropol (de aici ploaia de antiteze, invazia oximoronului), aflată mereu „între mugur şi putrezire”, între „curcubeu şi rană”, „aripă şi cădere”, dominată de „cele două simboluri, de ruptură şi bucurie”.

 

Disperarea şi speranţa, damnaţiunea şi mântuirea, carnea (vocabulă obsesivă) şi spiritul, violenţa şi tandreţea, întunericul şi lumina, viaţa şi moartea, moartea şi învierea, maculatul şi imaculatul, transcendentul şi imanentul, căderea şi înălţarea, fărâmiţarea şi realcătuirea, dorinţa şi asceza (dorinţa de asceză) etc. se strâng cu furie în braţe în această poezie care vorbeşte de „disperarea fericirii”, de „amiaza întunericului”, de „noaptea toată zori”, de „şuvoaie de împietrire”. „Sufletul” poeziei lui Kiropol este dostoievskian, adică larg, foarte larg. Cuprinde totul: „E-atât de înlăuntru totul.” De aici ambiguitatea ei fundamentală: „Ninge în Eldorado” şi în profunzimea rănilor zac „epave de comori”. Cu toate că poartă „mănuşi de petale”, poezia este totodată de o duritate de diamant. Foarte larg este şi sufletul poetului, victimă şi călău în acelaşi timp: „Am pe umeri capul unui animal fugărit, / mâinile sunt gata oricând să mânuiască sabia”, damnat şi „ţintă graţiei”; blestemat, el strânge cu disperare la piept „rămăşiţe de Hristos”. „Nu mai am în minte / decât vocea descărnată a inexprimabilului”, mărturiseşte poetul. Rareori însă „inexprimabilul” s-a exprimat mai bine în limba română.

 

Diotima este un fel de jurnal sans rivages, în care se amestecă morţii cu viii, trecutul cu prezentul, realitatea de coşmar cu visul şi feeria cu coşmarul (sicriul cu trupul mutilat în timpul anchetei al colonelului, cu mâinile aşezate cuminte pe piept, doar că fără unghii), abjecţia cu puritatea, revolta cu rugăciunea, proza cu poezia, anecdota cu meditaţia înaltă. Kiropol îşi aminteşte scene şi personaje din copilărie sau din tinereţea sa de poet rar sau foarte rar publicat ori chiar suspectat (faima de „nebun” l-a ferit poate de represalii mai dure); „Exilul a început pentru mine înaintea exilului, el a început chiar în patria mea”, „în casa părinţilor mei”, mai exact a tatălui, pe care îl detestă aproape freudian, în vreme ce mama, fiinţă privilegiată, este glorificată. Are vise cu Eminescu şi cu Nichita Stănescu şi dese coşmaruri, evocă lecturi şi scriitori, se dezlănţuie împotriva artei decadente, dar mai ales se zbuciumă întru credinţă, o credinţă dobândită, certă şi totuşi deloc lină, dimpotrivă, furtunoasă, dramatică, înregistrând momente de oboseală, de dezolare, dar şi de speranţă, de cădere şi înălţare, de răzvrătire şi supunere. Kiropol e un fericit chinuit sau un chinuit fericit. Nu o dată textul său se transformă în rugă: „Cât timp voi rămâne fără să plâng pe săturate? Părăsesc viaţa puţin câte puţin ca toată lumea, dar nu mor ca toată lumea. Învăţ să plâng, lacrimile mele sunt stângace ca paşii unui prunc. Membrele mele au nevoie de lapte. Dă-mi sânul tău, Doamne.”

 

Împrumutând titlul basmului eminescian, şi totodată inspirat de Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, „basmul atât de cunoscut, acel Faust al poporului român” – după cum spune autorul într-o scurtă prefaţă – Făt Frumos din lacrimă este o epopee: „Cântă epopeea, tu, ultim aed…” Şi acest ultim aed român de la sfârşitul secolului al XX-lea cântă, poate, ultima epopee românească. O epopee modernă şi postmodernă, pe o temă străveche. Epopeea căutării nemuririi şi a nemuritorului. Precum eroul eminescian, eroul lui Kiropol va rătăci prin mitologii, va fi, rând pe rând, sumerian, egiptean, hindus, elen, evreu, musulman şi îl va întâlni pe Hristos. O epopee cu prolog şi (multe) personaje: împăratul, împărăteasa, Făt-Frumos nenăscut şi Făt-Frumos născut în toată splendoarea lui, nebunul, poetul, filosoful, călătorul, pajul, heraldul, oglinda, corul, spiriduşi, cerşetori, călugări etc., ba chiar şi un vânzător de jurnale. O epopee cu versuri de mare frumuseţe, evocând „Excelentisimul Verb”, „Apoplexii divine”, „Nebunul sex al unui faun”, „Chipul muribundului când îngerul îi spală sudoarea”, un „Dedal de nevedere”, suferinţa, respinsă şi iarăşi chemată: „Du-te suferinţă şi revino suferinţă!” Poet paradoxal, totodată de o rară concentrare şi abundenţă, profund până la obscuritate, inventatorul unui limbaj poetic foarte personal, uneori derutant, Kiropol are accente, iniţiative şi izbutiri de mare poet.

 

Opera literară

 

Jocul lui Adam, Bucureşti, 1967;

Schimbarea la faţă, Bucureşti, 1968;

Rosarium, Bucureşti, 1969;

Sur le visage redempteur, Paris, 1972;

Dieu me doit cette perte, Paris, 1983;

Auguste nostalgie du sang, Paris, 1986;

Chastete regnante, prefaţă de Lucian Raicu, Paris, 1987;

Le Rang johannique, 1989;

Apophtegmes de l’amour, Paris, 1989;

Diotima, vol. I: Les morts s’en melant, Paris, 1991; ediţia Oradea, 1997, vol. II: Scara lui Iacob, Oradea, 1998;

Această pierdere, Bucureşti, 1992;

Făt-Frumos din lacrimă, I-II, Bucureşti, 1994-1996;

Augusta nostalgie a sângelui – Auguste nostalgie du sang, ediţie bilingvă, Oradea, 1997;

Solitudinea lui Eros, Bucureşti, 1998;

Ceea ce sferele gândesc despre noi, Iaşi, 1999;

Metopă, prefaţă de Ioan Ţepelea, Timişoara, 2001;

Ioana d’Arc, Botoşani, 2001;

Povestea deviaţionistului, I, Iaşi, 2003.

 

Traduceri

 

Poeţi francezi din secolul al XVI-lea, Bucureşti, 2000;

• G. Bacovia, Plumb-Plomb, ediţie bilingvă, Iaşi, 2001;

Comment lire Eminescu en francais, Bucureşti, 2001;

• Mircea Dinescu, Trente-deux poesies, prefaţă de Lucian Raicu, Paris, 2001;

• Jean Keats, Poezii, Bucureşti, 2001.

 

 

Informatii preluate de pe http://www.crispedia.ro/

Leave a Reply