Născut la 5 octombrie 1941, poetul Ion Chiriac debutează cu versuri în „Iaşul literar” (1961), alte poezii fiindu-i publicate în „Luceafărul”, „Contemporanul”, „Amfiteatru”, „Cronica”, „Scânteia tineretului”, „Flacăra Iaşului”, „Ateneu” şi „Ramuri”. A lucrat ca redactor la ziarul „Flacăra laşului” (1967), apoi la „Scânteia tineretului” (1967-1969), în 1968 apărându-i şi prima plachetă lirică, intitulată Ce se numeşte toamnă. După debut, poetul a colaborat cu versuri, eseuri, cronici şi articole pe teme de cultură îndeosebi la periodicele ieşene şi băcăuane, publicând volumele de poezii Răsărit de fată mare (1970), Lumina pământului (1973), Nopţi cu Ştefan cel Mare (1974), Liniştea dintre nori (1977), Elegiile inimii (1979), Exact aşa vor cânta privighetorile (1982), Cenuşa de pe inimă (1984), Plopi fără soţ (1987). Acestora li se adaugă, după un interval mai lung, A treia noapte după răstignire (2001), Monografie Augustina Vişan-Arnold (2009). A fost distins, în 1982, cu un premiu al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. A încetat din viaţă la data de 1 septembrie 2013. Prin dipariţia lui Ion Chiriac, lumea scriitoricească românească suferă o dureroasă pierdere.
