Victor Durnea (26 octombrie 1951, Zăiceşti, judeţul Botoşani) este un istoric literar şi editor. Este fiul Mariei (născută Zăiceanu) şi al lui Dumitru Durnea, miner. A făcut clasele primare la Vulcan (judeţul Hunedoara), unde a absolvit şi liceul. Între 1970 şi 1974, urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Repartizat în învăţământul gimnazial, predă la o şcoală generală din oraşul studenţiei sale până în 1980, când devine cercetător la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi. Studios şi tenace, cu o putere de muncă deosebită, Durnea îşi consolidează pregătirea în cele câteva stagii de perfecţionare efectuate în Germania Federală şi Franţa.

În 1999, şi-a susţinut doctoratul cu teza Idei estetice şi literare în anchetele din presa românească a perioadei 1900-1950. Încă elev, publică versuri şi însemnări literare în foi şcolare de cultură, în a căror redactare se implică. Încercările poetice, în dicţie livrescă, practicând mica emfază a aluziei mitologice, surprind prin gravitatea unor îngândurări.

În studenţie, Durnea colaborează la „Dialog” şi „Opinia studenţească”, semnătura lui reapărând după un timp în „Arlechin”, „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, „Cronica”, „Convorbiri literare”, „Ateneu”, „Viaţa românească”, „Revista de lingvistică şi ştiinţă literară” (Chişinău), „Echidistanţe”, „Moldova” şi „Mesagerul” (Chişinău). În 1992, i s-a încredinţat funcţia de secretar de redacţie al „Anuarului de lingvistică şi istorie literară”, în 1995-1996, a fost redactor-şef adjunct la „Echi­distanţe”, iar din 1997, şi-a asumat răspunderea de redactor-şef al „Revistei române”. A mai semnat cu iniţiale şi cu pseudonimul V.D. Zăiceanu.

Cu profesionalismul care îl caracterizează, a redactat pentru Dicţionarul literaturii române în secolul al XX-lea partea I (1900-1950), literele A-B, câteva zeci de articole. Din 1995, implicat în elaborarea Dicţionarului general al literaturii române, a alcătuit pentru noul proiect lexicografic un lot de consistente şi documentate medalioane (despre N.D. Cocea, Nichifor Crainic, Ludovic Dauş, Nicolae Davidescu, Romulus Dianu, C. Fântâneru, Emil Gulian, Radu Gyr, P. V. Haneş, Cora Irineu, Al. Lascarov-Moldovanu etc.).

Experienţa i-a folosit în demersurile istorico-literare pe care le-a întreprins, o parte dintre studii fiind strânse în volumul Orizonturi regăsite (1999). Riguros, cultivând o precizie severă a verbului, laboriosul cercetător evită să păşească pe căi bătătorite. El se angajează în investigaţii meticuloase, reexaminând chestiuni aparent tran­şate sau explorând cu luare-aminte zone încă nefrecventate. Nimic superficial, nimic excesiv în pertinentele incursiuni.

 

Scrutând în adâncime, iniţiind un joc circumspect de întrebări şi răspunsuri, detectând „recurenţe” semnificative, Durnea are momentul său de interiorizată jubilaţie atunci când descoperă „chei” pentru descifrarea unor noi, de luat în seamă, înţelesuri. Un cerebral distinguo domină aceste analize impulsionate de o nevoie de certitudini, ipotezele de lucru fiind plasate într-o reţea de paradigme ce dezvăluie o înclinaţie spre teoretic.

 

Sugestiile împrumutate din critica franceză, îndeosebi, deschid promiţătoare piste interpretării, dar creează întrucâtva şi un raport de dependenţă ce poate stânjeni libertatea de mişcare. Un atu este spiritul polemic, intratabil, un pic scorţos, care îi înlesneşte autorului accesul spre teme controversabile, susţinându-l în emiterea unui punct de vedere propriu, scos în relief de formulări bine gândite. Refuzând dezinvoltura spectaculoasă a eseisticii, analistul îşi desfăşoară demonstraţiile ambiţioase într-o manieră echilibrată, cu o tentă de profunzime dată şi de referirile la context („circumstanţele” sociale şi politice, „liniile de forţă” ale mişcării de idei dintr-o epocă sau alta), într-un exerciţiu de sociologie literară. Protocolul argumentaţiei se sprijină pe un „dosar” al receptării critice, uzitat cu discernământ.

O cercetare doctă îşi propune să probeze inaderenţa lui Titu Maiorescu la febrele modernităţii. Evocat cu un condei de monograf, D. Anghel este văzut, dincolo de tocitul clişeu de „poet al florilor”, prin prisma sensibilităţii moderne, ultimele sale proze prefigurându-l pe Urmuz. Ion Anestin, a cărui portretizare se axează pe însuşirile de umorist, este una dintre restituirile meritorii înfăptuite de Durnea, la fel ca şi Gheorghe Bănea, scriitor urmărit parcă de un blestem în destinu-i mult încercat. În dezacord cu G. Călinescu – ale cărui opinii le contrează de câte ori are prilejul -, exegetul filtrează printr-o logică personală „contradicţiile”, marcate de ciudăţenii, ale lui Mateiu I. Caragiale. Emil Botta, bântuit de angoase, în transa unor frenezii halucinante, face obiectul unui comentariu ce dă măsura aptitudinilor de critic de poezie ale lui Durnea.

Apropiindu-se şi de dramaturgie, criticul detectează în „temele-obsesii” din unele piese ale lui Horia Lovinescu o sursă existenţialistă. Cea mai surprinzătoare imagine este aceea desprinsă din scrisorile lui V. Alecsandri, mirceşteanul fiind înfăţişat nu ca un epicureic, răsfăţându-se într-un regim de confortabilă luminozitate, ci ca o fire încercată de nelinişti şi exasperări ascunse, un poet trăind adevărate „drame ale creaţiei”, pe care caută să le depăşească printr-un subtil „ritual” de provocare a Muzei.

 

De o acribie fără cusur şi contând pe un exersat fler detectivistic, Durnea s-a afirmat ca un editor pe care se poate conta. Toaleta filologică a textelor pe care le îngrijeşte este ireproşabilă, de remarcat fiind şi glosările de escortă, unde îşi fac loc atribuiri, rectificări, câteodată (re)descoperiri (cum ar fi, de pildă, o prelucrare a lui D. Anghel după Lermontov). Cele mai interesante ediţii ale sale sunt cele care decurg dintr-o opţiune proprie: Scrieri despre teatru de Ion Anestin şi, mai ales, De ce scrieţi?, amplă şi incitantă culegere de anchete literare din prima parte a secolului al XX-lea, proiectată şi întocmită împreună cu Gh. Hrimiuc-Toporaş.

Şi ca traducător, Durnea demonstrează că nu îl sperie dificultăţile, oprindu-se asupra unor nume ca Hermann Keyserling, cu Analiza spectrală a Europei (1993) şi Jurnalul de călătorie al unui filosof (I-II, 1997-1998), sau Nikolai Berdeaev, cu Destinul omului în lumea actuală (1993). Tălmăciri răzleţe, din franceză şi germană, i-au apărut şi în periodice (Jean-Claude Chesnais, Antonin Artaud, Konrad Lorenz). Cariera ştiinţifică a lui Durnea se împlineşte sub semnul unei nedezminţite, incoruptibile seriozităţi.

 

Opera

• Orizonturi regăsite, Iaşi, 1999.

 

Ediţii

• Ion Anestin, Scrieri despre teatru, prefaţa editorului , Bucureşti, 1989;

• Petru Comarnescu, Jurnal. 1931-1937, Iaşi, 1995;

• Aurel Leon, Cafeaua de dimineaţă, prefaţă de Ioan Holban, Iaşi, 1995;

• Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică, introducere de Lucia Berdan, I-II, Iaşi, 1998;

• Vasile Alecsandri, Pasteluri. Dan, căpitan de plai, Iaşi, 1998 (în colaborare cu Silvia Dumea);

• De ce scrieţi? Anchete literare din anii ’30, prefaţa editorului, Iaşi, 1998 (în colaborare cu Gh. Hrimiuc-Toporaş);

• N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ediţia II, introducere de Andrei Pippidi, Iaşi, 1999 (în colaborare cu Andrei Pippidi).

 

Traduceri

Nikolai Berdeaev, Destinul omului în lumea actuală, introducere de Anton Carpinschi, Chişinău, 1993;

• Hermann Keyserling, Analiza spectrală a Europei, Iaşi, 1993, Jurnalul de călătorie al unui filosof, vol. I: India, postfaţă de Tudor Vianu, Iaşi, 1997, vol. II: China. Japonia. America, Iaşi, 1998;

• Daniel Combes, Epopeea vinului (De la Noe la anul 2000), Iaşi, 1996;

• Guy Petitdemange, Filosofi şi filosofii ale secolului al XX-lea, Chişinău, 2003.

Informatii preluate de pe http://www.crispedia.ro/