Teodor DUME

Durerea din spatele cărnii

I

Cel mai greu e să aştepţi

spunîndu-ţi mereu

nu vine

e ca şi cum durerea

urcată pînă la dinţi

încetează în faţa dentistului

dar încă strigi

nu te aude nimeni

gura miroase a mentă

de fapt e reluarea

de dimineaţă

de care

rareori vrei să ştii

liniştea sufocă privirile

(singurul lucru de care mi-e frică

şi-l văd ca pe o nesupunere)

telefonul sună

durerea înfiptă între coaste

îmi grăbeşte răspunsul

pregătit sub limbă

alo… greşeală

rămîn fără grai

durerea devine insuportabilă

timpul se bîlbîie prin vene

încă rătăcit printre şuviţe de vis

deschid ochii şi întreb

de ce atîta noapte…

 

scurgerea timpului e cumplită

respir adînc şi mă prefac că

nu s-a întîmplat nimic

mă ridic şi încerc să păşesc

mersul mă taie de mijloc

am impresia că mă înghite un gol

 

tresar

 

mai iau o doză de aer

îmi mîngîi fruntea opărită

de sudoare şi tac

nu-mi vine în minte nimic

durerea se aciuieşte în carne

trebuie să mai aştept…

 

devin nesigur

între mine şi lucruri

se leagă o prietenie

parcă ar fi ultima…

 

II

mă frămîntă îmbătrînirea şi

toată tristeţea care aşează

peste mine

singurătatea

ca o pătură groasă de iarnă

în care-mi învelesc sufletul

nu de alta dar mîine

o să afînez brazda

din cîmpul cu trifoi

şi ruga copilului meu va

dezlega limba de clopot

 

mă aşez pe durere ca pe timp

şi timpul zornăie

parcă nimic nu mai doare

vreau să mai aştept pînă cînd

sufletul cioburi mă va împiedica

să mai visez chipuri de oameni

 

văd ceva mai sus

cîteva rotiri negre de nori

şi păsări ciugulind firimituri

 

curînd cîteva amintiri

dezgropate de nepoţi

îmi vor cicatriza cu cenuşă

rana din tălpi

 

aşa că-mi las numele scrijelit în palmă

şi adorm liniştit ca Dumnezeu

să mă găsească acasă

 

ştiu că şi mîine se moare…

 

Complicele umbrei

cînd îţi vine timpul

calci pe întuneric ca pe o iarbă

cosită prea devreme

primăvara

o altă realitate respiră din tine

e ca şi cum ai traversa strada

simţind umbrele altui anotimp

nu te clatini dar brusc

îţi aminteşti de tine

 

în acest răgaz dintre noapte şi zi

eşti doar tu şi

o umbră care

te desparte de lucruri

cineva intră prin efracţie

nu-i nimic

zici

e doar complicele umbrei

pe care o aştept…

 

Colecţionarul de răni

poate că teama pe care o invoc

nici nu există

nici oamenii întorşi de la muncă

cu haina purtată pe umeri ca un semn

de ultimă suflare a trudei

nu există

decît

o moarte prin care văd înăuntru

 

nu ştiu dacă e bine sau rău

toate acestea îmi inflamează iubirea

şi tot ce-am avut…

pînă la urmă aş putea spune că

nu există nicio amintire

cu un copil în pantalon scurt

ci doar un bătrîn colecţionar de răni

pe care şi Dumnezeu l-a uitat

 

nu mai ştiu niciun cuvînt care începe cu mine

ştiu însă un loc pe unde  nu mai trece nimeni

singurătatea cotrobăie prin umbră şi

muşcă

puţin cîte puţin

îmi fac loc în propria-mi rană şi aştept…