Adriana MOSCICKI

Din menta verde

Sînt arome ce locuiesc omul pe dinăuntru.

Poate se numesc amintiri. Descântate în alambicul uman,

ele stau cuminţi şi limpezi în recipientul de carne. E de ajuns un tremur şi ele fac ape, cercuri concentrice în adânc îmbrăţişate în ele însele. Iau o frunză de mentă în palme. Moartea ei e naşterea a mii de poveşti şi imagini. Ceaiul dulce se scurge cu zgomot de la înălţime în pahare dichisite cu aur. Frunza de mentă păleşte la atingerea lui, se suceşte şi, învârtită-n adânc,  se ridică la buza paharului ca o floare. Nu palate din Orient! nici prinţi oacheşi! nu teritorii invadate de nisip ci obraz curat! asta e frunza mea de mentă! Obraz brăzdat. Nu-i cunosc povestea! nu vreau să o descifrez! Doar cu buricele degetelor merg pe brazdele timpului, doar cu buzele ghicesc conturul feţei. Sînt poveşti de nescris ce le purtăm în buzunare secrete, în colţuri tainice de inimă. Dacă le-ai scoate în lume, la lumină, atât de ireale ar părea că-ţi spui shhhh!!!!! stai frumuşel în tăcere! De neînţeles, de necuprins cu mintea povestea! Doar inima poate deschide portiţă de speranţă! Şi dacă vremea asta nu vine niciodată??? Dacă soarta lor e să ticăie mereu ascunse înăuntru? Uneori însă, când pomii dau muguri şi frunze, când lumina se schimbă peste petale şi flori, atunci,  pe dinăuntru cresc ramuri şi păsări ţopăie în ele de zor şi mâinile n-au stare şi vor să rupă scoarţă de piele şi afară să scoată din inima, mustind de sânge povestea şi să strige luuuuaaaaaaţi!! luaţi de mâncaţi!!!!! asta e din inima mea! asta e din viaţa mea!!!!! Şi corbi negri vor veni desigur cu ciocuri de fier să jupoaie, să despice hapsâne şi flămânde povestea din placentă, să se mânjească cu viaţă din ea şi să spună ahhhh! Deja vu! Acum e şi a mea!
Atunci trupul gol şi pângărit stă în faţa lumii şi Primăvara îl cuprinde în braţe, într-o îmbrăţişare, să crească iarbă proaspătă, să se spele sub nori, rădăcini de buruieni şi lujeri să-ntoarcă pământul, foi de limba oii să oblojească inima şi brusturi să umbrească lacrimi şi flori albastre să cuprindă lumea!
Şi aşa, între cer şi pământ, doar într-o culoare bălăcit, nici nu ştii care-i sus şi care-i jos, care-i început şi care-i sfârşit… Sînt arome ce locuiesc omul pe dinăuntru. Frunza de mentă proaspătă în mine creşte pe arătură şi mă strînge în chingi verzi. E primăvară!

 

Poeme din Grădina Pomeranz-1

 

Turnuri pe un tort cresc aici case albe,

trupul lor de aluat bine strâns în ciocolată,

şi-n timp adunate în zahăr cimentat,

bârnele lor au oftat.

Obloane au decupat contur de inimă,

poate aşa iubesc casele,

prin obloane,

prin porţi şi găuri de lăcate,

poate oamenii înăuntru ferecaţi

în linişte cu ei înşişi întristaţi

privesc prin zăvoare

şi e singurul zâmbet ce le scapă,

nevăzuţi, neştiuţi.

De ce vă spoiţi obrajii cu roşu?

De ce gură lăbărţaţi în surâs?

Eu văd înăuntru inima tristă în colivie,

eu văd lacrimi neplânse

şi mângâieri nedate,

eu văd manechini de plastic în singurătate,

eu văd case dospite şi ciocolată

ferestre înflorite şi perdea demodată

eu văd pietre călcate de cai

în drum spre cetate.

În oraşul acesta cresc dospite case

aluat alb şi ciocolată le încinge brâu,

în mijloc e linişte mare şi singurătate

inimi sângerânde stau pe un mal de râu…