Cînd apele muscau din maluri

Cînd apele muscau din maluri

si rădăcinile îsi căutau nerăbdătoare

sevele-n adîncuri,

omul, căzut accidental pe gînduri,

si-a pus o naivă si searbădă întrebare:

„de ce n-am aripi,

să zbor mai sus de tot „făcutul?”

„de ce mi-e sîngele amestecat cu lutul

nestiutor de basme,

de jocuri, de zburdălnicia pruncului

scăldat în lumina diminetilor

promitătoare?”

Uneori, si martoră mi-e inima fragilă,

mă simt ca un fruct aruncat

(dintr-o imperioasă nevoie

de răzbunare)

în mijlocul desertului devorator.

Cine să-si îmbete simtirea

cu aromele mele?

Cine să-mi slăvească împlinirea,

acolo unde freamătul izvoarelor

s-a înstrăinat…

Cînd apele muscau din maluri

si pămîntul se golea de seve,

toate întrebările

se înrădăcinau

în noua ordine a lucrurilor;

si, uneori, se zbate-n tîmplă

o durere surdă

ca o amintire.

 

Despică întunericul

Despică întunericul ce defilează

ca o nălucă

prin fata amintirilor năruite

prin viata mea stingheră,

trăită pe un cîmp de luptă.

Cuvintele cad ca o grindină

în cupa prea plină a învingătorilor;

priviri albe si goale,

tîrîndu-si sacadat

printre oameni obisnuiti

pasii istoviti, solitari,

ca un ecou confuz de cascadă.

În bratele apelor,

tu dormi ca o stea

ce si-a pierdut cununa

si mireasma.

Din sîngele tău, de culoarea topazului,

se vor desprinde aripi mari

ca o aducere aminte.

În turnul de veghe,

duios fremătînd,

vîntul îngînă un cîntec de leagăn,

din care se înaltă ca un steag

fluturînd

dorul de dreptate

al străbunilor.

Despică întunericul ce bîntuie

ca o nălucă

prin jumătatea mea de tăcere,

prin albia rîului meu,

jeluită

de fantomele vîrstelor mele.

Oh! Cum stau ghemuite

lîngă zidul scorojit,

acolo unde beznele pun la cale

o nouă si nelegiuită

executie!?